Universităţile şi îndrumarea culturii române. Un epilog

O polemică recentă, între doi profesori de la Universitatea din Iaşi, ni dă prilejul să reflectăm puţin asupra menirii Universităţilor şi a principiilor de îndrumare a culturii naţionale.

Se naşte întrebarea: ce sînt Universităţile? Care e chemarea profesorilor universitari faţă de problemele generale de cultură ale unei naţiuni? După concepţia unora, după practică celor mulţi, la noi, ele ar fi numai un fel de şcoli de meserii; chemaţi să predea elementele de pe urmă ale cunoştinţelor speciale, pentru profesionişti.

Studiile universitare sînt strict împărţite pe Facultăţi, între care raporturi nu există: în lăuntrul lor, profesorii se mişcă, fiecare fără legătură sufletească cu colegii, ca şi cum nu ar avea aceleaşi scopuri culturale, pe care numai în unire le pot realiza; iar studenţii, în genere – ieşiţi şi ei de prin şcolile secundare cu studii „speciale”, moderne, clasice sau reale, – nu se gîndesc, şi, după organizarea actuală, în parte, li-ar fi peste putinţă, să se intereseze de ramurile de cunoştinţi, care nu fac parte din programul ce li se impune. Ei stau închişi în zidurile chinezeşti ale Facultăţilor.

Studentul de la ştiinţi nu se crede obligat, ba chiar uneori i s-ar părea că e nevrednic de dînsul de a urma un curs de filosofie şi istorie, nu-şi permite luxul de a se îndeletnici cu studii de biologie sau de economie socială fără ştiinţă chemată a determina legile şi factorii ei; în sfîrşit, studentului de la drept i s-ar părea inutil de a se mai ocupa cu puţină filosofie şi istorie, cu toate că va fi chemat mîine să administreze cele mai însemnate interese ale neamului său, în calitate de jurist: magistrat, administrator înalt sau avocat – bon a tout faire.

Examenul – iată lucrul de căpetenie; diploma – iată scopul ce urmăreşte, în vederea exercitării unei profesiuni; cultura – dar cine se ocupă de dînsa? Doar ea nu face parte din nici-un program, şi ca atare nu e obligatoriu pentru nimeni.

Astfel, privite mai de-aproape, Universităţile nu sînt astăzi decît numai şcoli profesionale, în cel mai rău înţeles al cuvîntului. Ele nu ne dau decît „simpli” botanişti, „simpli” chimişti, „simpli” jurişti – dulgheri, tinicheegii, cazangii – şi numai atît.

Faptul acesta e de cea mai mare gravitate. El însemnează negarea însăşi a scopului Universităţilor, împiedicînd formarea conştiinţei unui popor, prin desfacerea culturii lui în atome – fără „armonie prestabilită”.

Şi aici tocmai e răul de căpetenie.

Căci, în ştiinţa lui, fiecare profesor e adus să tragă cocluzii, în legătură cu direcţia generală a culturii naţionale. Şi nu odată i se întîmplă oricărui de a depăşi limita competenţei sale, încălcînd domenii străine. În cele mai multe cazuri, răul nu provine însă de la incompetenţa specială, pe cît de neînţelegerea problemelor generale de cultură – în lipsa unei culturi generale.

Nicolae IORGA, Neamul romămesc, Anul I, No. 1, Bucureşti, 2 Noiembrie 1906

Mai jos: revista Neamul romănesc. Pozele sînt realizate de domnişoara LG într-o bibliotecă universitară din Suceava. Articolul de mai sus, foarte actual, l-am descoperit AICI.

Neamul romanesc-1
Neamul romanesc-2
Neamul romanesc-3

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s