Ecouri. Caragiale şi „Intelectualii…”

ion-luca-caragialeCăutam în biblioteca mea o carte la care ţin mult. Este vorba despre Momente şi schiţe de I.L. Caragiale. Am găsit-o! Caragiale nu se răsuflă niciodată, e mereu actual. Clasicul literaturii române m-a impresionat întotdeauna. Inconfundabilul său stil narativ din schiţe nu m-a obosit. Pe Caragiale obişnuiesc să-l citesc mai cu seamă primăvara tîrziu sau vara, în luna iunie. Iată, anume în această perioadă însorită, recunosc, îmi place cel mai mult să revin la unul dintre cei mai spirituali autori români.

Acum, recitind schiţa Intelectualii…, am găsit de cuviinţă să lansez o nouă categorie de postări. Se va numi… ecouri, să zicem. Aici voi publica cele mai reprezentative (în vizunea mea) fragmente din operele pe care le voi (re)citi. Aparteneţa culturală, geografică sau de altă natură a cutărui sau cutărui autor nu va fi un principiu de selecţie. Voi pune preţ pe textele care nu şi-au epuizat mesajul, care sînt mereu actuale.

Intelectualul autohton este o specie aparte a societăţii de azi. Să vedem dacă un fragment din Intelectualii…, o schiţă semnată de I.L. Caragiale, ne-ar putea apropia mai mult de înţelegerea intelighenţiei actuale şi a condiţiei, adesea tragicomice, a acestui tip de populaţie…

INTELECTUALII…

(fragmente)

Intelectualii ! Iată un soi preţios de cetăţeni, de lipsa căruia patria noastră nu se poate plînge. Slavă Domnului: avem destui.

Odinioară, intelectualii, mult mai puţini la număr ca astăzi, formau un fel de sectă, care respingea sistematic orice contact cu profanii.

[…]

Omul care despreţuieşte orice ocupaţie de imediată utilitate şi pentru el şi pentru lume şi se dedă la nobila profesiune de gînditor – se numeşte un intelectual. Sînt mii şi mii de unelte-n lume: glonţ şi năvod, plug şi sapă, teslă şi rîndea, ciocan şi nicovală, cot şi terezii – cine le mai ştie pe toate ? – un întreg arsenal inchizitorial ! fără acestea omenirea n-ar putea stoarce binele ei din sînul naturii, din sînul mamei crude, care mai totdeauna trebuie apucată strîns în cleşte, canonită, bătută pînă la sînge, ca să-ţi dea o picătură de lapte. Ei !… Intelectualul e prea blînd fiu ca să-şi maltrateze cumva mama. Mîna lui, care n-are altă menire decît să treacă uşor pe frunte-i, s-ar murdări la atingerea vreuneia dintre uneltele de tortură. Intelectualul a venit în existenţa terestră înarmat cu o unealtă mult mai nobilă, o zestre divină: gîndirea !

Acu… deştept ori ba, spiritual ori nerod, cu scaun la minte ori lovit cu leuca – astea sînt întrebări absolut indiferente; e destul că poate zice cu toată siguranţa: „Eu ?… Eu sînt un intelectual !”

2 gânduri despre “Ecouri. Caragiale şi „Intelectualii…”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s