Anatol Pînzaru: Tot ce facem noi este despre om, prin om şi pentru om

  • În cartea sa Portrete cu jobenu-n jos, Pavel Proca scrie: „Cineva spunea că regia e una din cele mai paradoxale profesii: străluceşte ca soarele şi se risipeşte ca fumul”. Domnule Regizor Anatol Pînzaru, cum aţi comenta afirmaţia citată?
  • Teorie despre regie n-am să fac. Nu e momentul şi nu e cazul. Dar vreau să vă spun că regia e o specialitate destul de complicată: apare un text scris (am în vedere materialul dramaturgic) pe care îl citeşte regizorul; acesta observă ce e comun: cum gîndeşte cel care a scris şi cum gîndeşte ăsta, care o să dea viaţă textului. Bineînţeles, tălmăcirea şi învierea unui text depinde de regizor. E un lucru destul de complicat, fiindcă în teatru este şi pictură, este şi muzică, şi… multe alte „ştiinţe” şi arte.

    Această prezentare necesită JavaScript.

  • Ce fel de spectacole preferaţi să montaţi?
  • Am montat din Caragiale, am montat din Solomon Transfer de personalitate, din Eduardo de Filipo Jobenul
  • Dar ce subiecte preferaţi?…
  • Ce nu prefer mai mult? – iată întrebarea! Nu-mi place minciuna şi nu-mi place indiferenţa. Există oameni care pot să te ajute – prietenii. Şi există oameni care pot să te îngroape – duşmanii. Şi există oameni indiferenţi faţă de toate. Dacă lor le e bine, e bine. Uite, tema „indiferenţa” pe mine mă distruge. Chiar dacă ne gîndim numai la oraşul în care trăim, observăm cu uşurinţă că noi nu prea avem mîndrie naţională, noi nu prea ţinem la oraşul ăsta al nostru. Iată, în Petersburg, de exemplu, cînd se declară o Zi de păstrare a curăţeniei în oraş (aşa-numitele subotnice), toţi participă: şi studenţii, şi intelectuali… La noi… nu numai că nu se păstrează curăţenia, dar se rup copacii, se distrug băncile din parcuri… Poate aşa se comportă cei care se gîndesc că aici nu-i casa lor, care trăiesc aici vremelnic, după asta s-or duce ei prin alte părţi. În acest sens, maică-mea, care mi-a dat o educaţie bună, îmi spunea că natura nu-i lipsită de simţuri, că ea este ca şi omul…
  • Care este poziţia Dvs. Faţă de „competiţiile” şi „concurenţa” regizorală?
  • Foarte bună. Timp de 24 de ani cît am condus, mai întîi trupa, iar apoi teatrul, i-am invitat pe cei mai valoroşi regizori din Moldova. Nu m-am temut de concurenţă. Şi nici acum nu mă tem. Eu ştiu ce pot eu, eu ştiu ce vreau eu şi pentru mine e foarte interesant cînd mă întîlnesc cu oameni profesionişti. Aceştia, la rîndul lor, văd şi ei ce vor, văd şi ei cum se poate de îmbunătăţit calitatea muncii de regizor. Noi ne îmbogăţim din experienţă, din „concurenţă”. Regizoria nu se învaţă dintr-odată. Procesul de „creştere” a unui regizor este asemenea procesului de „creştere” a unui muzician, a unui scriitor… Un muzician, de exemplu, nu poate spune că a început să cînte de la 1 ianuarie. Tot aşa şi un regizor.I-am invitat şi pe Ghirlac, şi pe Cupcea, şi pe Şcurea, şi pe Vitalie Rusu, şi pe mulţi-mulţi alţii. Privesc cu mare interes spectacolele bune, montate nu de mine, dar de alţi regizori. Şi nu-l invidiez pe regizorul cutare, dar mă cert pe mine: „Cum de el poate face, dar eu nu?”. Asta nu-i o invidie „neagră”. Asta-i o invidie caracteristică felului de a fi al moldoveanului: „Băăă, da’ ce, eu chiar nu-mi pot construi o casă?! Am să-mi fac una şi mai bună decît a lui moşu’ Gheorghe”. Concurenţa nu-mi poduce disconfort profesional.
  • Ce părere aveţi despre spectatorul bălţean? Există o diferenţă între spectatorul de la Chişinău şi spectatorul din provincia basarabeană?
  • Într-o măsură oarecare nu există o diferenţă pronunţată, dar totuşi există. Diferenţa constă în aceea că la Chişinău, vrem sau nu vrem, se află toată spuma (cum am vorbit mai sus de marile centre culturale). În capitală sînt mai mulţi oameni care, într-o măsură oarecare, se interesează de ceea ce se petrece în lumea asta a artelor: expoziţii, muzică simfonică şi de estradă, teatre… Bălţenii sînt puţin mai săraci spiritual. La Bălţi, noi ne închidem în găoacea noastră. Noi nu trăim mai rău decît cei de la Chişinău, dar, spre deosebire de chişinăueni, la noi e mai evidentă lipsa de interes faţă de teatru. În general, moldovenii noştri nu prea înţeleg care este menirea tetrului. De aici şi sărăcia spirituală în care se află publicul de la noi. Dar nu trebuie de învinuit pe nimeni. Sîntem noi înşine de vină. Doar cu agricultura nu vom ajunge în Europa, pentru că porumb, floarea-soarelui şi sfeclă cresc şi alte popoare. Noi putem să depăşim hotarele ţării cu arta.
  • Cum ar trebui să înţeleagă cei neiniţiaţi în arta regizorală „naşterea” unui spectacol? Cu alte cuvinte, care-i „reţeta” unui spectacol cu priză la public?
  • În primul rînd trebuie să cunoşti spectatorul. Trebuie să ştii pentru cine faci spectacolul. Desigur, un spectacol trebuie să fie de o cultură şi de o înţelepciune cu mult mai înaltă decît a celora care stau în sală. Dar totul trebuie să fie înţeles; adică, de pe scenă, trebuie de vorbit într-un limbaj accesibil tuturor. Oricît de interesante gînduri ar avea un chinez, de exemplu, pentru mine acesta nu valorează nimic – nu-l pot înţelege. Mai întîi de toate, trebuie să ştii ce material alegi, trebuie să ştii pentru cine-l alegi. Teatrul, ca atare, nu te învaţă, menirea lui nu-i de a învăţa; teatrul este o oglindă a vieţii. Tot ce facem noi este despre om, prin om şi pentru om. Se fac spectacole interesante, dar, dacă spectatorul nu vine, avem de pierdut şi unii, şi alţii. Eu, de exemplu, am un spectacol – Femeia de fier – care este în repertoriu de 15 ani. Kir Zuliaridi – de 14 ani. Dacă un spectacol n-are priză la public, înseamnă că acesta nu mai trăieşte, nu-şi atinge scopul. E important faptul ca cei care au vizionat un spectacol să nu rămînă indiferenţi după. Lasă să te certe, lasă să te laude. Dacă, după un spectacol, se aprinde o discuţie între doi-trei oameni, deja înseamnă ceva.
  • Imaginaţi-Vă că sînteţi ca acum 50 de ani. Ar merita să Vă faceţi un destin, o carieră profesională în Moldova, ca artist?
  • Nu prea. Arta nu-i de prestigiu în R. Moldova. Acum, majoritatea oamenilor sînt preocupaţi de propriile afaceri. Dar nu-i condamn pe cei care se avîntă numai după bani. Un popor sărac nu poate avea o cultură aleasă. Trebuie să existe o bază materială bună şi, mai apoi, omul ar putea să vrea să se mai gîndească şi la cultură. La fraţii de peste Prut e un pic mai alt fel. Deşi nu cu mult, dar acolo intelectualitatea e mai preţuită… Însuşi Bălţiul nu oferă destul confort spiritual şi material. Unde se poate omul afirma aici? La universitate, poate că cineva vine prin teatru, poate la… tîrg şi aşa mai departe. Nu vezi întîlniri cu savanţi, cu filozofi – cu oameni care înţeleg lucrurile mai profund. În acest sens, Moscova, Bucureştiul (sau alte mari centre) întotdeauna au fost un bun exemplu cultural, pentru că acolo se adună toată spuma şi tot buchetul cel mai frumos din ţările respective. Acolo există sute de teatre şi, în fiecare seară, ai posibilitate să le frecventezi. După asta, cu colegii, poţi discuta, poţi compara, pentru că ai de unde alege.
  • Ce gînduri, proiecte în plan profesional aveţi pentru viitor?
  • Deocamdată prefer să tac. Nu se spune dinainte. Dar sînt conştient şi de faptul că, dacă se închide în turnul său de fildeş, omul de creţie crede că e bine numai ceea ce a realizat pînă la un moment dat. Aşa că rămîn şi în continuare să cred că mai am multe de făcut.
  • Domnule Anatol Pînzaru, Vă dorim multă sănătate şi cît mai mulţi spectatori cuceriţi de plăcerea artei teatrale!

Vocea Bălţiului, nr. 40 (98), 20 octombrie 2006, p. 2.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s