Ignoranţa inteligentă (II)

A vorbi despre o ţară şi despre imaginea ei în lume înseamnă a vorbi, în primul rând, despre intelectualii acelei ţări. Intelectualitatea nu este altceva decât materia cenuşie a unei societăţi, acel element fără de care o naţiune nu poate exista ca civilizaţie. În cele ce urmează, voi insista asupra condiţiei problematice a intelectualului basarabean, încercând să identific soluţii de aplanare a declinului cu care deja s-au obişnuit „oamenii luminaţi” de la noi.

O ţară, indiferent de dimensiunile ei, este condusă de o mână de oameni „luminaţi” sau cel puţin consideraţi astfel. Când printre aceştia numărul celor care au abdicat de la condiţia lor – prin minciună, delaţiune şi cedare în faţa şantajului – îl depăşeşte pe cel al intelectualilor adevăraţi, această ţară este pierdută

Vasile Gârneţ, Ratarea libertăţii, revista Contrafort, martie 1996

* * *

CONDIŢIA INTELECTUALULUI BASARABEAN

I. La sat moare veşnicia!…

Ca să nu se creadă că tinerii (mai cu seamă cei din provincia Republicii Moldova – în continuare R.M.) sunt cei mai predispuşi în a-şi critica negativ societatea decăzută în care trăiesc, am urmărit ce au scris oamenii versaţi, care, de ani de zile, semnalează alarmant degradarea societăţii dintre Prut şi Nistru. În cartea sa Intelectualul ca diversiune. Fragmente tragicomice de inadecvare la realitate (apărută la Editura Polirom din Iaşi în 2005), Vasile Gârneţ ajunge la concluzia că intelectualul basarabean nu-şi poate permite luxul indiferenţei faţă de realităţile timpului în care trăieşte. Asta pentru că nimeni altul decât el însuşi, intelectualul, nu este vinovat de condiţia sa umilitoare. Iar filozofia de viaţă şi efortul intelectualului de a se autodepăşi trebuie / ar trebui să se răsfrângă (şi) asupra întregii societăţi. „Cetăţenii R.M., scrie Vasile Gârneţ, se situează dincolo de bine şi de rău, categoriile morale fiind inoperabile în cazul lor„. Mai mult, potrivit aceluiaşi autor, cetăţenii R.M. „trebuie priviţi ca nişte exeplare eşuate ale speciei umane, ca un rebut antropologic, demn de milă şi imposibil de redirecţionat, potrivit cel mult la ilustrarea condiţiei de mutant născut în urma unor experienţe malefice ale istoriei” (p. 12).

Iată un tablou al „ţesutului viu” (adică şi al intelighenţiei) din R.M.

„Veşnicia s-a născut la sat”, vorba poetului. Acum, după nesfârşitul drum al (ne-)regăsirii de sine, R.M. pare a trosni din toate încheieturile, resemnându-se cu ideea că la sat moare veşnicia. Astăzi, satul basarabean naşte tot mai puţine veşnicii. Specia intelectualilor rurali – cu excepţia unor extrem de puţine, dar fericite exemplare – ţine pasul degradării. Fenomenul e atât de grav, încât, la moment, e greu de evaluat. Peste tot la sate vezi profesori, medici, bibliotecari, contabili etc. îngrijindu-şi loturile de pământ. În jur biblioteci sărace şi pustii; biserici vizitate de unul şi acelaşi cerc restrâns de pensionari – de obicei femei; tineri „educaţi” în spiritul discotecilor sălbatice de ţară şi a celor mai nocive site-uri de pe Internet (desigur, atunci când au rara posibilitate să se înghesuiască la un computer conectat la păienjenişul mondial)…

Iată şi demitizarea veşniciei care nu se mai vrea, în astfel de condiţii, născută la sat. Iată o mare problemă, adesea ignorată, a societăţii rurale din R.M. Oare această penibilă problemă ar putea fi soluţionată de oraş?

Dar să vedem dacă societatea urbană îşi pune problema salvării valorilor naţionale, pe care satul, din cauza mizeriei în care s-a pomenit, nu le mai vede, neputându-le face faţă.

II. Ce face oraşul?

Se crede că oraşul ar fi spaţiul în care intelectualul, chipurile, s-ar simţi ca peştele în apă. Mai cu seamă în zilele noastre, oraşul este o oază de informaţie. În această oază tind a se refugia tot mai mulţi oameni de la ţară, oameni care, măcar iluzoriu, vor să se rupă din ghearele întunericului, frigului şi ale sărăciei. Oraşul şi satul nu mai pot concura pe scara valorilor. Cel puţin în R.M., de o bucată bună de vreme, oraşul şi satul au devenit două spaţii care se exclud reciproc. Între aceste spaţii s-a deschis o prăpastie. Oraşul, graţie unor intelectuali curajoşi, tinde să prospere, să se (auto)cultive (chiar dacă de ochii lumii); satul, cu puţinii săi intelectuali tot mai disper(s)aţi, care iau calea pribegiei, riscă să-şi anuleze până şi tradiţiile seculare (în ultimii ani, în sate sunt pe cale de dispariţie obiceiurile de Sfântul Andrei, Anul Nou, Paşte şi de alte sărbători tradiţionale).

Dar ce face oraşul basarabean pentru a-şi salva provincia? Mai nimic. Pentru că el însuşi se confruntă cu mediocritatea şi luptă disperat pentru a ieşi din ea. Însuşi spaţiul urban din R.M. este dezbinat: pe de o parte se află Chişinăul, cu toate pretinsele sale elite, iar pe de altă parte – oraşele din provincie, care pierd tot mai mulţi intelectuali de valoare din câţi au mai rămas.

Bineînţeles, ca orice om liber, intelectualul basarabean are dreptul, oriunde doreşte, să trăiască şi să activeze întru prosperarea societăţii. Dar intelectualii din R.M., scrie Vasile Gârneţ, „cel mai adesea au optat aiurea. Intelectualul s-a trădat în primul rând pe sine însuşi, a trădat investiţia de inteligenţă şi har cu care este dotat orice ins ce obişnuieşte să pună mâna pe carte. Iar trădându-se pe sine, el a abandonat şi colectivitatea căreia îi aparţine” (p. 6).

În aceste condiţii, a vorbi obiectiv, la rece, despre intelectualul basarabean rămâne a fi un exerciţiu riscant, extrem de subiectiv pentru zilele de azi. Realitatea e tristă. Intelectualilor nu le rămâne altceva decât să pună degetul pe rană şi să lupte cu ei înşişi până la spulberarea, măcar parţială, a complexelor care le macină viaţa învăluită de neajunsuri. Cauza majorităţii complexelor la intelectualii basarabeni (şi la toată societatea în general) sunt lipsurile materiale, care, de obicei, generează şi sporesc lipsurile morale, spirituale…

III. Ce rămâne de făcut?

Nu de puţine ori auzim oameni care îşi câştigă existenţa în străinătate spunând că omul poate fi fericit numai dacă se naşte american, englez, japonez, francez, neamţ, olandez, suedez etc. Rezultă că marile naţiuni sunt, din oficiu, şi fericite. Probabil. Totuşi, vedem destui nefericiţi peste tot în lume.

Ca orice alt popor supus unor experienţe istorice, cu dificile probleme existenţiale, cetăţenii R.M. trebuie, în primul rând, să-şi dorească foarte mult ieşirea din impas. Există nelimitate posibilităţi de a o face, numai că acestea nu se cunosc din lipsă de dorinţă. De parcă cineva a condamnat acest popor la o veşnică şi progresivă întunecime. Cine poartă vina pentru acestă situaţie jenantă? Desigur, vina cade asupra intelectualului, căci el este ţapul ispăşitor, nu?

De fapt, vinovaţi de toate relele din R.M. nu sunt nici scriitorii, nici oamenii de ştiinţă, nici profesorii, nici mai marii zilei, nici oamenii simpli… Falimentul R.M. ca stat ar trebui să fie o mustrare de conştiinţă a tuturor cetăţenilor ei: de la cerşetorul din stradă, până la preşedintele din fotoliu.

În acestă situaţie, basarabenii nu au decât, discret, a cere ajutor de la societăţile mai avansate decât societatea lor. Trebuie să împrumute modele reuşite de gestionare a marilor probleme, modele de care, la timpul oportun, pentru a nu fi asimilată cultural, R.M. va trebui să se detaşeze.

Intelectualilor din sfera învăţământului, de exemplu, le-aş propune următorul algoritm, subiectiv de altfel, de soluţionare definitivă a problemelor cu care s-au / i-au intoxicat:

1. Mai întâi, în mare parte, trebuie să fie dorită foarte mult o schimbare calitativă;

2. Să participe activ şi dezinteresat la procesul de schimbare absolut toţi intelectualii breslei;

3. Să existe cercuri de dezbateri a problemelor (chiar şi a problemelor incomode, devenite, din prostie sau comoditate, subiecte tabu) la nivel naţional, pe larg mediatizate de presă;

4. În mod democratic, să fie criticate toate succesele şi insuccesele unui anumit moment;

5. Să existe peste tot o atmosferă de emulaţie, de competiţie sănătoasă, care să le infiltreze în conştiinţa tuturor revelaţia schimbării.

Urmând cu stricteţe şi din proprie iniţiativă măcar aceşti cinci paşi de a renunţa la mediocritate, intelectualilor din R.M. li se vor deschide nenumărate uşi de adecvare la realitate – nivel de trai din ce în ce mai bun, prosperitate şi, cel mai important, demnitate.

Pentru a da tonul propriei civilizaţii, intelectualilor dintre Prut şi Nistru, susţinuţi de toată societatea, nu le rămâne a(-şi) schimba, pentru început, decât un singur element – MENTALITATEA.

8 gânduri despre “Ignoranţa inteligentă (II)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s