AŞTEPTAREA

DESTINE

Istorisirea ce urmează mi-a povestit-o o doamnă trecută de vîrsta balzaciană, care locuieşte într-un sătuc din raionul Glodeni. Numele eroilor, precum şi denumirile de localităţi sînt inventate de autor – aşa au dorit, din modestie, eroii.

Este o povestire despre viaţa unei familii, care a luat naştere pe la sfîrşitul anilor ’50 şi care, după un răstimp scurt de fericire, a fost strivită de nenorociri şi tragedii.

1. Întîlnirea din tîrgul Flămîndei

Fuseseră timpuri grele. Anul cela se întîmplase a fi deosebit de greu. S-a abătut seceta asupra noastră şi eram nevoiţi să rostim nemilosul cuvînt „FOAME”. Eram o copilă slăbuţă şi după cum îmi spunea mama eram cea mai frumoasă fată din familia noastră (de tot, eram 15 copii, 3 au murit care şi de ce). În acel an plecam deseori cu mama-bătrînă la tîrgul din satul Flămînda în căutarea de-ale gurii. Uneori cumpăram mălăieş, fasolele, alteori nimic – nu era pur şi simplu tîrg. Lumea îşi făcea rezerve din cele ce le avea, pentru sine. Cînd în casă nu aveam fărîmă de mălai ne adunam toţi copiii mahalei şi ieşeam în drum să ne umplem stomacurile cu colăcei de nalbă. Cînd îmi amintesc de asta, mă trec fiorii: eram aidoma unor animale care pasc verdeaţă. Sau rupeam crenguţe de vişin şi le fierbeam acasă consumînd infuzia roşietică în loc de ceai. Murea lumea pe un capăt – au ajuns la aceea că-şi mîncau pisicile şi cîinii de lîngă casă. Au fost chiar cazuri cînd mama îşi sugruma copilul pentru a-l prăji… Este imposibil să redai prin cuvinte ceea ce au văzut cîndva ochii şi au sesizat nervii unui copil.

Într-o bună zi de toamnă tîrzie mama-bătrînă m-a luat de mînuţă şi ne-am îndreptat spre tîrgul de la Flămînda. Se nimeri o zi norocoasă pentru noi, fiindă dădusem peste un băieţel care vindea mălai în porţioare.

Era mai mare ca mine cu vreo cinci ani. Purta pe cap o căciulă neagră de cîrlan, care se îmbina perfect cu părul negru cîrlionţat. Avea nişte ochi de culoarea cărbunelui, foarte expresivi şi iscoditori, iar pielea… Doamne, ce piele avea… de o culoare foarte fină, de parcă Dumnezeu îl scăldase mai întîi în cafea, apoi în lapte.

Stăteam în faţa lui şi-l priveam foarte atentă, cu luare aminte, gîndindu-mă că trebuie să-l memorizez bine pe acest băieţel, avînd presimţirea că-l voi mai întîlni vreodată. Bunica cumpără cîteva porţioare de mălai şi plecarăm spre Poieniţa. Ajunsă acasă, aşa mică cum eram, mă gîndeam la băieţelul din tîrgul Flămîndei. Nu-mi ieşea din memorie chipul lui. Probabil era prima mea dragoste, dar vizuală, cu care mă alintam în serile friguroase de iarnă petrecute pe cuptorul copilăriei mele.

2. Întîlnirea a doua

Trecuse mult timp de cînd nenorocita cea de foame îşi luase tălpăşiţa de la noi. Eram tinerică şi, ca orice domniţă, visam la Făt-Frumosul meu. Trăiam cu alte sentimente şi gînduri nu ca o copilă, ci ca o domnişoară în toată puterea cuvîntului. Aproape că uitasem de întîlnirea din tîrgul Flămîndei cu băieţelul cu căciula de cîrlan. După ce-mi făcusem studiile la o şcoală cu profil pedagogic, m-am angajat la serviciu la şcoala din Flămînda. Serile mi le petreceam în singurătate. Citeam cărţi şi avem un ideal. Care? Nici eu nu ştiam ce doresc de la viaţa asta şi nici acum, cînd prieteni îmi sînt bătrîneţea şi singurătatea, nu ştiu care mi-a fost totuşi rostul în existenţa mea…

Viaţa ca viaţa, se scurgea monoton, cu lacrimi şi bucurii. Însă la un moment, pe neaşteptate, apăru EL în Flămînda. Era un flăcăuan de o statură mijlocie, cu un păr negru, cîrlionţat, iar pielea… Doamne, ce piele avea… de o culoare foarte fină, de parcă Dumnezeu, la naştere, îl scăldase mai întîi în cafea, apoi în lapte. Totul se începuse de la o privire fugară pe care mi-a aruncat-o întîmplător, într-o zi de primăvară. Luă naştere fericita mea existenţă de acu’ încolo. Ne întîlneam des, făceam plimbări de seară în scuarul din sat şi ne simţeam foarte bine cînd eram împreună. Întîlnirile noastre au luat o altă întorsătură: îmi propuse căsătorie Seva, iubitul şi viitorul meu soţ. Pînă la asta mă gîndisei la o eventuală propunere de căsătorie, dar nu crezui că în realitate este atît de dificil să iei o astfel de decizie. Diferite gînduri mă frămîntau – cum vom arăta împreună, cîţi copii vom avea? Răspunsul pe care-l aştepta, probabil, cu nerăbdare veni din partea mea cu întîrziere. Era desigur unul afirmativ, fiindcă simţeam că eu trebuie să fiu a lui. Aşa şi a fost – Dumnezeu de cînd mă născusem mă făcu să fiu soţia lui.

Evenimentul trebuia să fie „oficializat”. Plecarăm la Poieniţa, la părinţii mei, pentru a-mi cere mîna. Părinţii de, ca părinţii, ce să spună, „ţi l-ai găsit, trăieşte-ţi traiul cu dînsul” – aşa şi mi-au spus. Şi aşa le-am spus şi copiilor mei cînd le-o venit vremea să se căsătorească. Apoi Seva m-a prezentat părinţilor lui, la Flămînda. Aflîndu-mă în casa lui Seva, părinţii mi-au dat un teanc nu prea mare de fotografii să le privesc pentru a-mi omorî timpul pînă masa va fi gata. Mi-am oprit privirea asupra uneia, care mă făcu să mă cufund în amintirile copilăriei mele. Din poză mă privea un băieţel cu căciulă de cîrlan, cu nişte ochi de culoarea cărbunelui foarte expresivi şi iscoditori… Era Seva… Îl văzusem la tîrgul Flămîndei… L-am întrebat dacă pe timpul foametei vindea mălai la tîrg. Văzîndu-mă atît de agitată şi emoţionată, neîţelegînd ce se petrece cu mine, îmi spuse: „Da, vindeam”.

Era el, băieţelul de altădată, care-mi vînduse pe timpul foametei porţioare de mălai.

3. Soţie de puşcăriaş

Începu o viaţă nouă pentru mine şi pentru Seva. Ne iubeam. Asta o spuneau şi vecinii noştri şuşotindu-se între ei în zilele de duminică, stînd la taifas. Înjghebasem o căscioară şi eram fericiţi că aveam ungheraşul nostru. Ne simţeam stăpîni sadea. Seva era angajat la cîrmuirea colhozului, avea de aface cu banii gospodăriei. Totul părea să fie bine, dar radiculita pe care o aveam îmi dăduse de ştire.

Cîtva timp am stat ţintuită la pat – mi s-au luat picioarele. Singurătatea mă apăsa grozav de mult. Dar după o habă de vreme, mă întremasei. Mergeam la serviciu şi-i purtam de grijă lui Seva al meu. Nu mult timp după asta, constatasem cu bucurie că sînt însărcinată. Născusem o fetiţă pe care am numit-o Nătăliţa, iar peste trei ani îi adusem lui Sevuşor şi un băiat, care-i semăna foarte mult (îl numisem Tudorel). Griji s-au adăugat la gospodăria noastră cînd am adus pe lume un dolofan pe care l-am numit Artur. Seva se afla în al nouălea cer de fericire. Avea şi motiv – doi flăcăi şi o fetiţă erau o avere întreagă pentru dînsul. Însă, cîteodată, Seva dispărea de acasă pe o noapte-două. Nici prin gînd să-mi treacă că avea vreo amantă. Ştiam că în ultimul timp veneau mulţi şefi mari de la Chişinău la vînat mistreţi pe malul Prutului. Era acolo la noi, în pădure, o căsoaie-palat pentru aceste „evenimente”. Probabl, Seva se ocupa cu finanţarea şi organizarea ospăţurilor cu bani din caznaua colhozului. Nu-l acuz pentru asta. Aşa erau timpurile. Nu l-am întrebat niciodată despre chestia asta. Chiar şi mai tîrziu, după mulţi ani, îmi era incomod să-i răscolesc rănile, care-l dureau atît de mult.

Înainte de a se întîmpla nenorocirea, vedeam că este tulburat şi necăjit. Umbla zile de-a rîndul nebărbierit şi obosit de chinuri. Nu ştiam ce avea. Eram o fire răbdătoare şi aşteptam să mi se destăinuiască singur. M-a chemat într-o zi la o parte de copii şi-mi spuse cu glas tremurător că este un om pierdut. Îl întrebasei ce s-a întîmplat. Îmi răspunse cu o voce sugrumată şi uscată că are lipsă în haznaua colhozului peste 32 de mii de ruble. La auzul acestor cuvinte parcă mă lovi cineva cu o bîtă în cap. Aveam senzaţia […] că am îmbătrînit cu vreo zece ani. Îmi dădeam seama că aici e sfîrşitul şi urmează o cale grea pe care trebuie s-o înfruntăm în doi.

Prin Flămînda circulau zvonuri cum că Seva al meu este hoţ şi beneficia de banii oamenilor şi ai Statului. Era deja sub strajă (se făceau cercetările), dar speram că se va mai întoarce la casa lui, la copiii săi. Mai speram în nevinovăţia şi curăţenia lui. Dar… judecata a decis – zece ani de detenţie.

Nătăliţa mersese atunci în clasa-ntîi, Tudorel era ţintuit la pat (suferea de o boală gravă), iar Artur avea doi anişori. Devenisem în sat o cioară albă şi eram numită soţia puşcăriaşului. O perioadă de timp nu ştiam ce să fac, de ce să mă apuc. Adeseori, ajungeam la gîndul că ar trebui să mă sinucid, dar mă opreau privirile copiilor. Şi atunci mi-am spus: cît timp mă va ţine Pămîntul voi avea grijă de aceste fiinţe nevinovate în faţa lui Dumnezeu şi-l voi aştepta pe Seva de la închisoare.

Eram soţie de puşcăriaş…

4. Zece ani de chinuri şi aşteptări

Timpul trecea nemilos de greu. Primeam regulat scrisori de la Seva. Îmi scria nişte scrisori extraordinar de emotive. Alteori îmi trimitea cîte 10-15 ruble ca să-mi ajungă bani pentru a ridica copiii. Creşteau fără tată şi o simţeau desigur, cum simţeam şi eu că lipseşte stîlpul casei. Rupeam bucata de la gura mea şi le-o dădeam lor să nu ştie, Doamne fereşte, de foame. Uneori mă mulţumeam la dejun cu aceea că rodeam albuşul rămas de pe coaja oului fiert pe care-l mîncaseră copiii. Mai luam şi o fărîmă de pîine şi adormeam cu sufletul împăcat că copiii mei nu ştiu de foame şi nu umblă dezbrăcaţi ca alţii.

Într-o noapte geroasă de februarie mi s-a arătat un vis. Se făcea că curtea mea era toată semănată cu lalele negre, iar nişte hîrci le rupeau cu înfrigurare, rînjindu-se la mine. M-am trezit speriată şi, maşinal, l-am privit pe Tudorel. Se zbătea sărmanul în convulsii. Mi-am dat seama că trebuie să chem pe cineva. Am alergat la mătuşa Maria din fudul grădinii, sculînd-o din pat. Veni sărmana în fugă, se sperie şi ea. Imediat ajunsă, mi-a poruncit să-i dau o lumînare. Mi s-au muiat picioarele de la genunchi auzid de luminiţă. Cui nu-i era clar că-mi pierdeam băiatul cel cu părul negru, cîrlionţat, doar nu puteam să-mi omor copilul aducîndu-i o luminiţă. Tuşa Maria se răsti şi înţelesei că trebuie să fac lucrul acesta. I-am adus-o. Tuşa o aprinse şi Tudorel, sărmanul şi chinuitul meu băiat, îşi dădu sufleţelul nevinovat. Avea doar nouă anişori.

Îmi venisei în fire de răceala zăpezii. Era de acum dimineaţă şi-mi dădusei seama că este neapărat să mă iau în mîini, că cine altcineva îi va face rănduielile copilului meu dacă nu eu? Îi trimisesem o telegramă soţului ca să i se permită să vină la înmormîntare. Hainii, nu i-au dat drumul să-şi îngroape fecioraşul. Nu ştiu ce inimă au avut şefii închisorii. Era într-adevăr Seva al meu un mare tîlhar de Stat? Eram convinsă de viceversa, mai ales cînd îi vedeam vechii lui prieteni, care-şi petreceau viaţa în desfătări şi petreceri.

Cînd cade omul la nevoie sau e înjosit de cineva pe nedrept e foarte greu să trăieşti printre lume. Este o presiune grozav de mare ce vine din partea oamenilor înrăiţi. Aşa îi este hărăzit omului şi aşa este natura lui. Merge pe calea dreptăţii şi neprihănirii numai după ce suferă din cauza semenilor lui. Deseori mă gîndeam asupra acestor cuvinte. Este o realitate pe care nu o înţeleg toţi. Mă rugam pentru Iisus Christos fiindcă a pătimit din urma naturii hrăpăreţe a omului. Dacă omul nu-şi va schiba modul de trai, dacă se va gîndi mereu la sine, să ştiţi că sîntem pierduţi cu toţii. Din an în an, noi, păcătoşii, alunecăm din ce în ce mai aproape de prăpastie…

Aceste gînduri m-au îndrumat cei zece ani, răstimp cît l-am aşteptat pe Seva de la închisoare. Gospodăria pe care mi-a lăsat-o în stăpînire arăta frumos şi toate erau aranjate la locul lor. Mă străduiam din răsputeri să arăt lumii că nu iau în cap bîrfele pe care le scorneau ei. Îmi căutam de treabă şi asta m-a salvat într-un sens de la problemele cotidiene.

În aceşti zece ani simţeam în sufletul meu o curăţenie şi nevinovăţie pe care n-am mai sesizat-o vreodată. Probabil, asta se datoreşte singurătăţii şi grijii pentru copii. Că dacă nu erau ei, nu mai ajungeam eu pînă în ziua de astăzi. Trăiam cu speranţa pentru timpurile cînd Seva va reveni acasă şi vom începe din nou viaţa cea fericită de altă dată împreună. Speranţa asta îmi dădea noi şi noi puteri. Termenul lui Seva expira şi nerăbdarea de a-l vedea acasă era atît de mare…

Speranţa şi iluziile, care m-au hrănit atîta timp, au fost salvarea mea. Iluzii atît de amăgitoare…

5. Alfa şi Omega. Viaţă şi Moarte

Era primăvară. Artur se zbenguia afară în ziua aceea. După cum îmi povestea mai tîrziu, văzuse venind din vale un om în pardesiu, cu o valiză în mînă. Era taică-său. Neştiind ce să facă, alergă în casă şi-mi spuse: „Mămico, pare-mi-se vine tăticul acasă[!]”. Făceam tocmai atunci nişte colţunaşi şi, îmi amintesc, era zi de duminică. Auzind acestea, ţîşnii iute afară să mă conving dacă Artur nu făcuse o glumă proastă cu mine. Era adevărat. Pînă ieşii afară, Seva deschidea deja poarta ogrăzii cu un zîmbet foarte fericit. Iar eu nu ştiam ce să fac de emoţii, pe obraji se cotileau lacrimile una după alta şi mi se împăienjeniseră vederile din cauza lor… Primul sărut liber după zece ani de detenţiune. Uşile masive din fier se închise în urma noastră pentru totdeauna. Le visam zgomotul şi scîrţîitul lor seară de seară.

În casa noastră era bucurie. Se întoarse stăpînul ei. Cîteva zile la rînd ne-au vizitat vecinii, ne-am bucurat, l-am plîns pe Tudorel şi ne-am adus aminte de tinereţe. Apoi, Seva se apucă de gospodărit. Repara ba una, ba alta, avea ocupaţii în fiecare zi. După ce a terminat cu gospodăritul, trecuse într-o zi pe la cîrmuire să se aranjeze la lucru. Dar veni seara amărît, avînd o doză bunicică de vin. Băuse de necaz. Îl înţelesei. Cei de la cîrmuire nici n-au dorit să-l audă şi să-l vadă. Într-un cuvînt, i-au refuzat rugăminţile de a-l primi la serviciu. Şi aceştia erau vechii lui prieteni, pe care el, impus de timpurile de atunci, îi adăpa şi-i hrănea din banii Statului. În decursul celor zece ani de închisoare, Seva a chibzuit foarte bine ce a fost şi ce s-a întîmplat cu el, cine i-a făcut „binele” acesta de a se „odihni” zece ani la puşcărie? Îi ştia prea bine. Erau ei. Prietenii.

În ziua ceea hotărî: plecăm. Vîndusem căscioara noastră şi ne-am mutat cu traiul la Poieniţa. În satul copilăriei mele. Cumpărasem o casă aproape ruinată. Practic începusem totul de la capăt. Peste un an nici nu cunoşteau vecinii casa de odinioară. Toate acestea Seva le făcuse cu mîna lui. Se pricepea la toate. Şi cartea o ştia bine, şi tîmplăritul putea să-l facă – venea lumea din sat cu comenzi, să le facă un ocol la vite, să le acopere casa sau să le facă garduri. Şi Seva nu refuza. Făcea orice lucru contra unei plăţi mizere. Lumea profita de bunăvoinţa lui şi-l încălecară, dar el nu [putea] să spună cuvîntul „nu”.

Se schimbase mult după închisoare. Îi plăcea să bea. Era deseori băut, mai ales cînd îşi amintea de închisoare şi [de] „prietenii” cei buni pe care i-a lăsat la Flămînda. Era nervos din cale afară. Nu-i plăcea să-l dai înapoi. Cum zicea el, aşa era. Devenise foarte încăpăţînat şi excitat. Se simţeau cei zece ani de izolare strictă. Închisoarea mai mult te striă decît te face om. În faţa legilor crude ale puşcăriaşilor nu rezista nimeni. Seva intră un om bun, cu un caracter cumpănitor, dar ieşi alt fel.

De cînd ne mutasem la Poieniţa au trecut patru ani. Nătăliţa lucra la Chişinău, iar Artur termina o şcoală de marinărie din Odesa şi trebuia să fie înrolat în armată în primăvară. Într-o sîmbătă caldă de la sfîrşitul lui aprilie veni Artur în uniformă de marinar [şi] cu [o] valiză în mînă. Toate speranţele lui tătîne-său erau la dînsul. El era al doilea bărbat în casa noastră. Veni deci Artur obosit de la drum lung şi întinsei masa. Seva slobozi nişte vin din butoi şi, la un pahar cu vin, îl întrebă cum ar vrea Artur să organizeze petrecerea lui în armată. Nu ştiu din ce cauză, dar Artur refuză categoric să-i facem petrecere. Seva se bosumflă puţin pe feciorul său că este atît de închis şi categoric. Plecarăm toţi la culcare şi cu asta se terminară toate discuţiile. A doua zi de dimineaţă, Seva îmi spuse că îl doare puţin capul şi se lungi pe un pătuc din casă. Mă porăisem vreo oră la bucătărie şi cînd mîncarea era gata intrasem să-l chem şi pe Seva la mîncare, dar… Seva era fără de ştire. M-am speriat foarte mult şi alergai în sărăieş să-l chem pe Artur să-mi ajute să-l ridicăm pe taică-său pe pat, fiincă căzuse. Începusem să-l pălmuim, poate-şi vine în fire, însă nu era să fie aşa. Seva murea… Mu-rea Se-va. Pe la ora 10.00, Seva nu mai era printre cei vii. Murise pe braţele lui Artur.

Îl înmormîntarăm pe Seva într-o zi cu ploaie. Nu mai aveam puteri să-l plîng. Îl plînsem toată viaţa. Era frumos şi în sicriu: cu părul negru, cîrlionţat, avea o faţă palidă, cu o expresie chinuitoare. Rămîneam din nou singură, devenisem o cioară albă şi pentru Poieniţa. Singură în faţa nevoilor şi a destinului. La o săptămînă după ce-l înmormîntasem pe Seva, Artur plecă în armată. Cei doi ani pe care i-am petrecut în aşteptarea fiului au fost chinuitori de grei. Veşnic mi se năzărea că ceva se întîmplă cu unicul fecior. Îl visam în fiecare noapte şi băteam mătănii pentru reîntoarcerea [sa] grabnică acasă. S-a reîntors, dar îndată plecă la Chişinău să-şi facă studiile. Din nou sînt singură, prietenii mei sînt singurătatea şi visurile. În fiecare duminică mă îndrept spre cimitir, la mormîntul lui Seva. Şi vorbesc, vorbesc mult cu el, fiindcă numai el mă ascultă cu răbdare şi pace. Acum el este liniştit. Doarme fără griji şi necazuri. Numai eu am rămas în bătaia vîntului şi a marilor aşteptări… ♦ eu

Publicat în ziarul „Curierul de Nord”, nr. 36, sîmbătă, 10 octombrie 1992, p. 4.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s