Repere culturale şi existenţiale ale noii generaţii

Participă: Constanţa Popa, Ion Uruşciuc, Ana Chetrari, Olga Macrinici,

Djulieta Sultus şi Mihaela Balan

* * *

 

 

 

 

Contrafort: Ne-am gândit să lansăm chiar în primul număr al Contrafortului studenţesc o dezbatere printre studenţi, care să ia pulsul generaţiei noastre în materie de gusturi, credinţe, modele, opţiuni culturale şi existenţiale. E un fel de „testare a terenului” încă nesigur şi lunecos pe care am păşit şi sperăm să nu ne rupem capul. Au răspuns invitaţiei noastre şase colegi, cărora le mulţumim pentru curajul de a ieşi în faţă şi de a spune ce cred. Libertatea opiniilor este totală. Vom continua chestionarul în măsura în care întrebările sale şi răspunsurile primei ediţii îi vor incita şi pe alţii să participe, şi s-ar putea să adăugăm subiecte noi de discuţie, eliminându-le pe cele „expirate”. Suntem convinşi că avem multe de spus, noi, „cei încă fără nume”, şi că vocile tinerilor trebuie să se audă în acest mediu retrograd, laş şi conformist în care trăim, în Moldova. Doar aşa ne vom face respectaţi. (C.S.)

 

 

 

 

 

1. Care sunt cărţile, filmele, piesele de teatru, genul de arte vizuale pe placul vostru? Numiţi titluri, artişti, direcţii, subiecte care vă trezesc interesul.

 

Constanţa Popa: Ca să nu alcătuiesc aici un „pomelnic” prea lung de nume şi opere, mă rezum la literatură. Pasiunile mele cele mai proaspete sunt Marguerite Duras (Le ravissement de Lol V. Stein) – din literatura europeană – şi Dora Pavel (Agata murind) din cea română. În dramaturgie, m-am oprit la Luigi Pirandello (după ce-am văzut spectacolul Henric al IV-lea la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”) şi îl tot citesc pe Ionesco (Note şi contranote).

Mă aflu acum într-o perioadă de acumulare generală, nu am preferinţe stricte pentru anumite direcţii sau curente de artă. Lecturile mele pot părea puţin haotice, dar, atâta timp cât nu pierd firul celor citite, e în ordine.

 

Ion Uruşciuc (masterand, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi): Pentru a schiţa un răspuns la prima întrebare, a trebuit să mă gândesc (a câta oară!) la eterogenitatea gustului noii generaţii. Probabil că puţini oameni există care să nu fie… afectaţi de probleme existenţiale. Materiale, nu spirituale. Foarte mulţi tineri, abuzând de susţinerea financiară a părinţilor, cad pradă unor plăceri momentane. De aici şi viitorul nostru cultural foarte sumbru.

În ce mă priveşte, apreciez arta care se impune ca model, care este autentică, nu „fardată”. După ce reuşesc să asimilez cât de puţin din acel model, încep să-l privesc cu rezervă. Mircea Eliade, Jack London, Mircea Cărtărescu sunt doar unii dintre scriitorii care m-au marcat profund. Romanul adolescentului miop şi Martin Eden ar putea fi nişte panacee pentru cei care mai cred în mitul „hărniciei intelectuale” a basarabeanului lipsit de voinţă.

Apreciez la cel mai înalt nivel succesul lingvistului cu renume mondial Eugeniu Coşeriu. Cred că modelul intelectual coşerian va domina încă multă vreme topul celor mai luminate minţi româneşti.

Am tot respectul pentru Mihai Volontir. Îmi place originalitatea emeritului actor bălţean, care a reuşit să demonstreze că nu toate drumurile duc spre Chişinău (-Moscova).

Este bine când subiectele de interes sunt de regăsit în literatura, filmele, piesele de teatru recente. Piese precum O­ameni ai nimănui de Dumitru Crudu nu numai că dau de gândit, dar, în acelaşi timp, indirect, evidenţiază şi cauza eşecului societăţii basarabene.

În general, îmi plac oamenii (şi orice gen de artă) care dau de gândit.

 

Ana Chetrari (studentă, anul IV, Facultatea Filologie, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi): Sunt o specie de „semicameleon”, de aceea preferinţele mele depind direct de schimbările interioare produse. Vizitez cinematograful, teatrul şi biblioteca cu acelaşi interes. Mă tentează noul. Vizionez orice film, orice piesă de teatru şi citesc orice îmi pare că prezintă interes, şi doar apoi emit „sentinţa”: îmi place sau nu-mi place.

 

Olga Macrinici (cl. a XII-a, liceul „Spiru Haret”, Chişinău): Cărţi: Agonie şi extaz de Irving Stone, Idiotul de F.M. Dostoiev­ski, Inimi cicatrizate de M. Blecher, Noaptea de sânziene de M. Eliade, Teatru de E. Ionesco, Setea muntelui de sare de M. Sorescu, Aglaja Vetetaniy şi multă-multă poezie: Ch. Baudelaire, A. Rimbaud, G. Bacovia, N. Stănescu, D. Sociu, L. Diamandi, Cătălina Vieru, Mitoş Micleuşan…

Filme: Frida, The Hous, Being John Malcovich, Dancing in the Dark, American Beauty, Amelié.

Teatru: Zbor deasupra unui cuib de cuci, Fuck you Europa! Chip de foc, Femeile lui Picasso (Jaqueline), Elisabeta I.

 

Djulieta Sultus, (studentă, I an, Facultatea de Filologie, Universitatea de Stat „Alecu Russo”, Bălţi), [sdjulieta@yahoo.com]): Eu sunt pasionată de pictură, în cea mai mare măsură (chiar am şi o medalie de argint la un concurs Internaţional – Joy of Europe – Belgrad 2004). Pentru mine, arta în manieră expresionistă şi neomodernistă e cea care mă sensibilizează la maxim. De aceea, Edvard Munch, Wassily Kandinsky rămân pentru mine modele demne de urmat (şi chiar un pic de invidiat…)

Legătura mea cu teatrul este foarte strânsă, privesc tot ce se montează la Bălţi şi nu numai. Am avut posibilitatea de a vedea multe piese montate de Teatrul Bacovia – Bacău. Recent am privit: Ucigaşii mamei, ucigaşi, Ultimul urmaş al lui Ştefan-Vodă (autor – Gheorghe Calamanciuc). În mare măsură mă pasionează romanele ce oglindesc „viaţa” sub orice aspect al realităţii timpului. (U. Eco, Numele trandafirului; M. Proust, În căutarea timpului pierdut; Kafka, Procesul; N. Steinhard, Jurnalul Fericirii etc.).

 

Mihaela Balan (cl. a XII-a, liceul „Spiru Haret”, Chişinău): Cărţi – F.M. Dostoievski, E. Ionesco, M. Vişniec, Max Blecher, M. Eliade, N. Stănescu, Ch. Baudelaire, S. Esenin, W. Blake, … etc. Filme: American Beauty, Spider (btw – ecranizare a romanului lui Patril McGrath), Frida, Fight Club, Зеркало (Tarkov­ski rupe), toate filmele care nu pot fi povestite, psihologice, Fear and loathing in Las Vegas sau Being John Malcovich etc., etc.

Artişti: Oleg Dal – actor. Piese: Chip de foc, nu-mi amintesc autorul – un german.

 

2. Ce căutaţi în „produsele culturale” pe care le consumaţi: plăcere estetică, „reţete de fericire”, învăţăminte morale, sugestii de creaţie? Vă satisface piaţa internă nevoile şi gusturile voastre în materie de spirit?

 

Constanţa Popa: Nu ştiu cu exactitate ce caut. Poate doresc să-mi lărgesc orizontul de cunoaştere, poate caut lecţii de viaţă, poate e vorba, uneori, de-o simplă relaxare. Sunt o fire realistă, aşa că în nici un caz nu visez să găsesc în cărţi „reţete de fericire”, atâta timp cât (nu-i aşa?) fericirea deplină nu există. Dacă prin „piaţa internă” înţelegeţi întreg spaţiul cultural românesc, atunci vă asigur că există suficiente luc­ruri de acumulat în interiorul spiritualităţii noastre. Problema e că basarabenii nu întotdeauna au acces la ceea ce se întâmplă la Bucureşti, Cluj, Braşov sau Sibiu. Totuşi, izolarea spirituală nu este, deocamdată, o problemă gravă pentru mine. Avalanşa informaţională, fluxul continuu al noilor cărţi, filme, lucrări muzicale mă dă gata uneori. Mă confrunt cu o supraofertă de produse culturale şi subculturale, căreia nu-i pot face faţă.

 

Ion Uruşciuc: Trăind într-o societate instabilă din toate punctele de vedere, este firesc, cred, să cauţi în „produsele culturale” de consum şi plăcere estetică, şi „reţete de fericire”, şi învăţăminte morale, şi (dacă te preocupă scrisul) sugestii de creaţie etc.

„Produsul cultural” care ar oferi hrana deplină pentru necesităţile spirituale nu este o iluzie. El este pe piaţa internă şi, totodată, deşi paradoxal, nu-i.

 

Ana Chetrari: Ce caut în „produsele culturale”? Mai degrabă plăcere estetică şi învăţăminte morale decât „reţete de fericire”.

De piaţa culturală internă nu sunt satisfăcută. În toţi cei patru ani de studenţie am vizitat frecvent teatrul „V. Alecsandri” de la Bălţi, dar aici se joacă aceleaşi piese. Premierele sunt o raritate. Ne mai bucură frecventele lansări de carte ce au loc în incinta bibliotecii ştiinţifice ce aparţine universităţii. Acest lucru îl datorăm profesorilor noştri de la filologie, care sunt şi buni scriitori.

 

Olga Macrinici: Caut orgasme intelectuale şi… estetice, mă rog, tot ce cuprinde arta, cu braţele ei lu-u-u-u-ngi. Mă satisfac teatrele, de obicei, Ionesco, Eminescu, Cehov şi cel de pe strada Trandafirilor. Mă satisfac expoziţiile de la Galeria Brâncuşi şi în rest… abstinenţă. Noroc de prieteni… care participă la procesul culturalizării…

 

 

Djulieta Sultus: Arta mă ajută să evadez din real, să mai schimb coloritul alb-negru, pur şi simplu mă delectez.

Mihaela Balan: a) Caut plăcere, de tot felul. Plăcere, dacă să ne conducem după aforismul „Arta e o labă continuă”. b) Nu prea, din teatre – Ioneştii mă satisfac, din când în când, naţionalii. Da’ cu cărţile îi lajî. Nu găseşti mai nimic bun în librării. Puţin mai bine cu Librăria din Hol… în rest…

 

3. Cum apreciaţi interesul publicului basarabean pentru cultură: se mai citesc/cumpără cărţi şi reviste, se vizionează spectacole de teatru, se vizitează galeriile de artă? Credeţi că aţi putea trăi din scris?

 

Constanţa Popa: Am o întrebare: chiar există public basarabean? Unde e? Căci, din păcate, eu nu-l prea văd. Mergeţi la Galeria „Brâncuşi” la o expoziţie, într-o altă zi decât cea a inaugurării unui vernisaj şi vedeţi câtă lume e acolo. Pot să pun pariu că veţi găsi maximum trei persoane. Din păcate, concetăţenii noştri nu se interesează de cultură. Au copii de hrănit, casă de construit, telenovele de privit. Tot ce li se oferă din partea creatorilor locali li se pare prea sofisticat, mai presus de nivelul lor de înţelegere.

Dacă aş putea să trăiesc din scris? Doar ca jurnalist. Am intenţia serioasă să ajung la o asemenea performanţă, să fac jurnalism de calitate, dar înţeleg că mai am mult de lucru.

 

Ion Uruşciuc: Interes pentru cultură din partea publicului basarabean? Cred că răspunsul se conţine în întrebare. Când omul cu greu îşi asigură… existenţa, mai poate fi vorba de cultură?

E clar, marea majoritate a publicului autohton şi-a adaptat/redus traiul la nivelul necesităţilor primare. Puţini sunt cei care cumpără cărţi/reviste (şi acelea cu scopuri didactice). Şi mai puţini sunt cei care cumpără hrană spirituală din interes şi plăcere. Numai businessmenii şi/sau ţăranii, la noi, ar nega cu desăvârşire posibilitatea existenţei din scris. Pentru mine scrisul ar putea fi doar una din sursele de existenţă.

 

Ana Chetrari: Cumpără şi citesc cărţi, reviste, doar cei cointeresaţi: scriitorii, profesorii şi unii studenţi. Se poate trăi din scris atunci când e vorba de literatura ştiinţifică (istorii literare, critică, monografii etc.). Din literatura artistică se preferă clasicii şi nu contemporanii.

 

Olga Macrinici: Publicul basarabean? Publicul basarabean e alcătuit dintr-o mână de oameni care mai citesc, mai merg la teatru şi mai vizitează galerii, şi această mână de oameni fie sunt bolnavi de frumos (în cazul fericit), fie sunt studenţi la Arte sau Litere (în cazul un pic mai puţin fericit), fie au invitaţii „pi dijeaba” de la vreo mătuşă care lucrează la minister (în cazul nefericit).

Nu cred că aş putea trăi din scris, pentru că nu scriu snoave despre Păcală şi Tândală, pentru că nu ştiu să inventez „anecdoate”, pentru că nu scriu nuvele în revista Povestea mea şi pentru că nu am geniu pentru romane de bulevard.

 

Djulieta Sultus: După opinia mea, publicul basarabean şi-a pierdut spiritul pentru creaţie. Nu este suficient de receptiv faţă de „produsele culturale”. Refuză cu vehemenţă să-şi „piardă” timpul „preţios”, pe care-l poate folosi mult mai util la discotecă sau „în barul de la colţ”.

 

Mihaela Balan: Publicul basarabean nu are interes pentru cultură. Ai putea trăi din scris dacă ai scrie romane de kkt ca Coelho sau restul. A, da, ai noştri iubesc teatrul Satiricus numai din motivul că „acoloi mult săx” şi tot restul chestiilor comerciale.

 

4. Există dezbateri critice interesante, demne de interes, pe teme de cultură şi artă în Republica Moldova – în mediile intelectuale, în presa scrisă şi la televiziune? Dacă nu, cum explicaţi acest vid?

 

Constanţa Popa: S-a consumat deja dezbaterea generaţionist-literară între Literatura şi arta (ca exponentă a tradiţionalismului) şi Jurnal de Chişinău (postmoderniştii). A fost o discuţie palpitantă pentru un număr foarte restrâns de cititori, care cunosc, cât de cât, situaţia din lumea literelor de la noi. În rest, pe forumul Jurnalului şi de la mulţi prieteni de-ai mei care nu au nici o legătură cu scrisul, am înţeles că dezbaterile literare nu-i interesează. Speranţa mea este că, în urma acestor discuţii, măcar un cititor al LA sau al Jurnalului şi-a pus fireasca întrebare: „Măi, da’ cine-s oamenii ăştia care fac atâta zarvă? Poate ar trebui să fac rost de vreo carte a unuia dintre ei, să citesc ceva din ce-au scris, să mă lămuresc de care parte sunt eu.” Dacă în urma polemicii măcar o persoană a avut curiozitatea să deschidă o carte de poezie sau de proză a tinerilor sau a bătrânilor scriitori basarabeni, atunci nu s-a cheltuit cerneală şi hârtie degeaba.

 

Ion Uruşciuc: Incitant acest „Dacă nu, cum explicaţi acest vid?”! Evident, se simte lipsa unor dezbateri critice sănătoase. Şi aceasta se întâmplă într-o atmosferă în care cultura, la scară mică, nu mai este receptată ca în comunismul sovietic, unidirecţional. Acum vine un X sau un Y şi spune că patriotul scriitor genial Z e mediocru. Desigur, genialul Z, lezat în amorul propriu, scrie că X/Y a violat… litera O, de exemplu. Şi, din bârfă în bârfă, se ajunge, pentru a patriei cinstire (?), la făurirea istoriei maculaturii „critice” române din Basarabia.

 

Ana Chetrari: În R.M. există dezbateri critice şi la televiziune, şi în presa scrisă, deşi nu toate sunt organizate într-un mod capabil să atragă atenţia receptorului. Acord preferinţă dezbaterilor de la TVR1, acestea fiind mai bogate în idei, subiecte şi au un limbaj mai elevat.

 

Olga Macrinici: A fost, toamna trecută, o polemică în Literatura şi arta şi de atunci mi-am cam pierdut respectul pentru veteranii literaturii basarabene. Uneori mai apuc câte ceva la Bună seara lui Mircea Surdu şi, din când în când, se mai obosesc şi ziarele independente în limba română să mai atragă atenţia şi asupra culturii. În rest, în R.M., toţi se implică în scandaluri politice. Lucrurile se explică simplu: oamenii îşi hrănesc mai întâi stomacul (şi încă mai visează cârnaţi de 18 bani) şi pe urmă le mai adie şi a cultură (dacă mai există).

 

Djulieta Sultus: În presă există dezbateri critice interesante, însă televiziunea  lasă de dorit. Din cauza că majoritatea oamenilor sunt preocupaţi doar de divertisment şi de a face „bani mulţi”; iar dezbaterile pe teme de cultură nu se încadrează în sfera lor de interes. Însă la sate, e o altă problemă – Mare – pentru că nu se face carte la nivel satisfăcător.

 

Mihaela Balan: Ceva parcă există… ăştia de la Contrafort şi Literatura şi arta se înjurau prin ziare, în rest… nu ştiu. Să explic acest vid nu are rost…

 

5. Ce raporturi aveţi cu experienţa „bătrânilor”: ce vă atrage şi ce vă displace în biografiile şi în operele lor? Cum şi-au rezolvat ei „pariul cu istoria”? Dar „pariul cu literatura”?

 

Constanţa Popa: Din literatura basarabeană de până la perioada optzecistă am citit în special proza lui Vladimir Beşleagă şi a lui Aureliu Busuioc. Mi-a plăcut. Nu cred că am dreptul să-i judec pe scriitorii de până la 1989 pentru felul în care şi-au trăit viaţa. Trebuie să luăm în consideraţie faptul că ei au creat în condiţii de tensiune permanentă, că libertatea de expresie de care ne bucurăm noi astăzi era, pentru ei, un vis imposibil. Mă bucur de faptul că unii dintre patriarhi sunt receptivi la ceea ce se întâmplă în cultura basarabeană din secolul al XXI-lea, că încearcă să-i sprijine pe junii autori care se lansează astăzi.

 

Ion Uruşciuc: Direct, n-am nici un raport cu experienţa „bătrânilor”. Şi nici n-aş vrea s-o am. Îi respect doar. Pentru că au creat o tradiţie ce ne-a marcat la un moment dat. Mai există şi „bătrâni” veşnic tineri. Primii exagerează până la ridicol, ceilalţi ironizează lucid. Şi unii şi alţii privesc spre viitor cu optimism şi, respectiv, cu rezervă. Deşi se deplasează pe două drumuri (paralele), au ales aceeaşi direcţie.

E prematur să vorbim obiectiv despre biografii, opere şi „pariuri”. Cineva s-ar putea supăra rău. Oricum, în asemenea împrejurări, un eventual autor al unei Istorii a literaturii române contemporane din Basarabia ar fi calificat drept… (pentru detalii, a se răsfoi presa literară (!) din a doua jumătate a lui 2005).

 

Ana Chetrari: Literatura e dependentă de codurile culturale ale fiecărei epoci şi fiecărei societăţi. Formele literare cunosc un proces de îmbătrânire, de uzare; alte forme şi alte procedee considerate până atunci secundare, marginale vin să ia locul formelor „oficiale”, canonizate. Nu putem rămâne la „epoca bătrânilor”, dar nici nu putem face abstracţie de importanţa lor în procesul evoluţiei literare.

 

Olga Macrinici: Cu cei „bătrâni” nu prea am raporturi… . În biografiile lor nu ştiu ce ar putea să-mi placă sau displacă. Îi respect şi admir că au supravieţuit regimului. Despre pariuri nu vreau să vorbesc, că e trist. Îmi pare foarte rău că „bătrânii” nu vor să ne lase şi pe noi să ne jucăm propriile pariuri. Vorba vine, e nevoie de ceva sânge tânăr!

 

Djulieta Sultus: Ei au depăşit istoria, au rupt hotarele conformismului, au deschis „poarta literaturii” şi pentru „nepoţi”. Acum depinde de noi ce vom „sădi”…

 

Mihaela Balan: Sincer… nu-mi pasă. „Bătrânii” şi-au făcut treaba – bravo lor. Cum şi-au rezolvat ei pariurile, nu mă interesează.

 

6. Simţiţi nevoia de modele? Le găsiţi în societatea moldoveană, în lumea intelectuală sau politică din Basarabia, din România? Sau le plasaţi exclusiv în Occident?

 

Constanţa Popa: Nu am modele, ci doar inspiraţii. Mă inspiră, pe bune!, părinţii mei (scriitorii Nicolae Popa şi Irina Nechit). Ei mi-au introdus în sânge microbul scrisului, m-au educat ca tânăr intelectual. Datorită lor am avut acces la cărţi pe care unii semeni de-ai mei nu le vor citi, poate, niciodată. Tot ei mi-au cultivat dragostea pentru tot ce înseamnă artă de calitate, în toate manifestările sale.

 

Ion Uruşciuc: Simt nevoia de modele sau, în alţi termeni, de certitudine. În lipsa unui ContraFort rezultatele scontate ar fi modeste. Avem nu puţine modele. Din păcate, acestea sunt de găsit doar în lumea intelectuală. De la independenţă încoace n-am văzut nici un model în lumea politică din Basarabia. Poate aveam nişte iluzii măreţe vizavi de primii noştri politicieni, dar asta o credeam preşcolar fiind.

Totuşi, modelele din lumea intelectuală, chiar dacă există, nu-s. Le putem admira de la distanţă. Totul se explică prin spiritul individualist şi/sau de grup al celor de azi.

 

Ana Chetrari: Oricine apelează, voluntar sau involuntar, la un model. Consider că şi-n societatea intelectuală contemporană din Basarabia poţi găsi unele modele demne de urmat. Referindu-mă la mediul intelectual bălţean, afirm cu certitudine că N. Leahu, M. Şleahtiţchi, A. Ciubotaru constituie modele pentru studenţii interesaţi de „lumea cuvintelor”.

 

Olga Macrinici: Avem nevoie de modele, dar numai pentru a învăţa de la ele, nu pentru a le copia/parodia. Şi mă bucur tare că le avem pe ale noastre. Şi chiar avem şi de unde alege. Şi asta e foarte bine. În Occident nu caut, pentru că sunt acolo destui de-ai lor care să-i admire. Dar cred, totuşi, că trebuie să ţinem cont şi de ei. Asta ca să nu fim văzuţi prea „exotici”…

 

Djulieta Sultus: Părerea mea e că literatura din R. Moldova şi cea din România este de o sensibilitate rară şi poate emoţiona orice fire. Musai, e nevoie de modele, dar în acelaşi timp trebuie depăşite. Nu putem opri într-o „staţie” în care „trenul vine” numai o dată la câţiva zeci de ani.

 

Mihaela Balan: Simt nevoia de modele. Şi dacă să vorbim de teatru, bravo sunt Ala Menşicov, Petru Vutcărău, Doriana Talmazan, actorii ruşi de la Teatrul de pe strada Trandafirilor şi alţii. Nu plasez nimic în Occident. Vreau să-mi continui existenţa aici şi vreau oameni care s-au zbătut exclusiv în rahatul nostru.

 

7. Faceţi un inventar al lucrurilor care vi se par anormale în societatea şi în cultura basarabeană de azi?

 

Constanţa Popa: Dacă e să încep să enumăr toate bolile de care suferă societatea din R.M., nu mi-ar ajunge o ediţie a Contrafort-ului, aşa că voi puncta doar câteva dintre problemele culturii din republică. Nu mi se pare normal ca un profesor universitar să fie plătit mai prost decât o casieriţă la supermarket. Nu mi se pare sănătos ca unul dintre cele mai bune teatre din Moldova să lupte de mai bine de zece ani pentru un sediu decent. În opinia mea, este alogic faptul că 40 de premii ale unei Gale de teatru să fie acordate unui număr de doar cinci spectacole. Nu e firesc ca Guvernul să nu sprijine nici măcar o publicaţie culturală şi ca acelaşi Guvern să refuze să includă unul dintre cele mai importante obiective turistice ale ţării – Orheiul Vechi – în patrimoniul UNESCO, doar din cauza indiferenţei şi pasivităţii Ministerului Culturii şi Turismului.

 

Ion Uruşciuc: Indirect, am făcut deja inventarul. Aş mai stărui asupra lipsei de spirit critic de calitate în cultura basarabeană. Şi asupra optimismului incurabil şi nejustificat („moştenire” artificială de la roşul şi bine că defunctul imperiu) al românului basarabean turmentat.

 

Ana Chetrari: Mi se pare anormal faptul că:

– deşi ne considerăm o societate democrată, totuşi mai există cenzură (atât la TV, radio, cât şi în presă); – se tinde de a se introduce limba rusă ca a doua limbă de stat (cu toate că nu sunt contra cunoaşterii limbii ruse ca limbă străină); – profesorul de educaţie fizică poate să predea limba română etc.; – nimeni nu acordă atenţie şi mijloace întreţinerii căminelor culturale din mediul rural; – tinerii de azi, în general, nu sunt preocupaţi de dezvoltarea lor culturală.

 

Olga Macrinici: Societatea şi cultura basarabeană mi se par anormale. Şi punctum.

 

Djulieta Sultus: Lucruri care mi se par anormale? Glumiţi?! Începând cu limba rusă, care ne-a luat practic „pâinea de pe masă”, toate îmi par anormale. Unde s-a mai văzut laşi ca în R. Moldova?! Noi suntem în stare să facem orice doar pentru a place „şefului rus”. Ne-au luat tot ce au putut mai bun din ţară, a mai rămas doar limba (dar cu succesul cu care se „înmulţesc ruşii” la noi, n-a mai rămas mult până vom „cânta” ruseşte).

 

Mihaela Balan: Voi doriţi să scriu muuuult… din câte văd. Un inventar? Uf… O să finisez inventarul plângând, e prea mare şi dureros. Începând de la faptul că avem prea puţini vorbitori „români”, terminând cu masa… procesul de comercializare, sistemul de rahat etc., etc., etc…. Voi ştiţi…

 

8. Se mai „poartă” la tinerii de azi radicalismul, spiritul de revoltă, anarhia, sau mai degrabă conformis­mul, prudenţa, ipocrizia, aranjamentele mercantile?

 

Constanţa Popa: Vorbesc în numele meu şi nu în cel al „tineretului”, deoarece nu prea văd cu care generaţie să mă identific. Sunt jurnalist, deci trebuie să respect întotdeauna principiul celor două surse, trebuie să caut adevărul care se află, de obicei, între extreme. De aici prudenţa şi echilibrul, calităţi care nu mi se par de neglijat sau de acuzat. Pe de altă parte, trebuie să recunosc faptul că lipsa de maturitate mă conduce uneori spre radicalism şi emotivitate excesivă. Sunt de părere că orice luptă trebuie câştigată inteligent. Spre exemplu, dacă vrem ca Moldova să progreseze, e suficient să ne punem toţi pe treabă, să muncim „cu cap”, fiecare în domeniul său. Trebuie să ne dăm seama că schimbările importante se obţin în primul rând prin responsabilitate şi solidaritate.

 

Ion Uruşciuc: Radicalism, spirit de revoltă, „anarhie”, nonconformism există. Numai că cei care dau dovadă de asemenea „calităţi” necesare azi sunt nişte păpuşari. Abil, aceştia îşi joacă rolul şi, după ce toarnă gaz pe foc, dispar, „admirând”, ca nişte laşi, de la distanţă şi cu mască, furtuna şi avântul generate. Nu simţim lipsa unor astfel de travestiţi în ideea de „radicalism”. E nevoie de nonconformişti cu picioarele pe pământ, care ar ieşi la microfon fără măşti.

Pentru a cultiva spiritul critic şi nonconformismul sunt necesare cât mai multe dezbateri care ar antrena în discuţie diferite păreri. Mai puţin talk-show-urile televizate ruseşti.

 

Ana Chetrari: Azi la tineri e în vogă conformismul, prudenţa şi, mai ales, ipocrizia. Mai e treaz la unii spiritul de revoltă, dar acesta e înăbuşit de presiunea celor din jur.

 

Olga Macrinici: Nu se mai poartă radicalismul şi nici celelalte virtuţi pe care le-aţi enumerat, că rişti să ajungi la Codru (hotelul…). Mi-i ruşine de generaţia mea. Sunt mai răi decât cei din urma lor. Unde mergem, domnilor?

 

Djulieta Sultus: Tinerii de astăzi sunt foarte comozi, nu se consumă pentru nimic, chiar foarte resemnaţi – ceea ce mă miră enorm. Totul le place (şi se complac în situaţia dată) şi stau „cuminţi” aşteptând „zile mai bune” (fără a face nimic pentru aceasta).

 

Mihaela Balan: Da. Mai degrabă conformismul, prudenţa, ipocrizia, aranjamentele mercantile. Şi toate astea cu îndemnul părinţilor.

 

9. Cât de important este şi ce înseamnă pentru voi Internetul? E un refugiu într-o lume virtuală, alta, mai bună decât vă ofe ră realitatea basarabeană, sau un eficient mijloc de instruire, de informare, de distracţie în cele din urmă?

 

Constanţa Popa: Nu-mi plac lamentările de genul „De când există computerul, oamenii au uitat să se mai privească unul pe altul.” Să fim rezonabili! Chiar întrebările acestui chestionar pentru Contrafort au ajuns la mine prin poşta electronică şi răspunsurile le trimit tot pe Net. Pentru mine, Internetul este doar un mijloc de comunicare şi informare, succesor firesc al papirusului, călimării, al tiparului lui Gutenberg şi al telefonului cu disc.

 

Ion Uruşciuc: Fără o cultură a utilizării eficiente a Internetului, acesta devine periculos. Pentru mulţi tineri Internetul este doar o formă a distracţiei. Nu pentru puţini acesta este un lux, o curiozitate. Când sunt într-o criză informaţională, apelez la Internet. Dar nu întotdeauna acesta îmi „rezolvă” problemele. Nu CE, dar CUM trebuie să cauţi ceea ce te interesează – iată cheia succesului!

 

Ana Chetrari: Internetul – un eficient mijloc de instruire, de informare, de distracţie şi, mai ales, o şansă în plus de a comunica cu cei din străinătate.

 

Olga Macrinici: Internetul, pentru mine, de la o vreme – ca râia. Până nu mă scarpin măcar 10 minute nu pot. Şi aici încap toate: lume virtuală, informaţie multă şi de toate felurile, şi chiar distracţie, când îmi pierd neuronu’.

 

Djulieta Sultus: Internetul pentru mine e doar o sursă foarte bună de informare, fără hotare. Îmi place că poţi accesa orice „colţ al Planetei”.

 

Mihaela Balan: E important, dar m-aş putea lipsi de el. Ca refugiu în lumea virtuală îl găsesc începătorii. Cu timpul începi să vezi şi acolo rahatul de zi cu zi. Superb e faptul că poţi găsi cu adevărat chestii utile şi interesante.

 

10. Vă atrage politica? De ce este atât de slab spiritul civic printre studenţii basarabeni?

 

Constanţa Popa: Mă atrag meandrele politicii, jocurile abile din timpul campaniilor electorale. De când am împlinit majoratul, merg întotdeauna la alegeri. Desigur că sunt şi eu dezamăgită de ceea ce se întâmplă la nivelul conducerii comuniste, de trădările pseudodemocraţilor. Cu toate acestea, voi continua să-mi exercit dreptul la vot, deoarece este unica şansă de a-mi face auzit punctul de vedere. Viziunile mele politice încă nu s-au cristalizat. Oricum, astăzi stânga se confundă cu dreapta şi centrul este peste tot, aşa că e greu să distingi esenţa ideologiilor şi, cu atât mai mult, sinceritatea convingerilor liderilor noştri politici.

 

Ion Uruşciuc: Cu ceva timp în urmă mă interesam mult de politică. Acum mai puţin. Pentru că aceasta s-a transformat în business. Majoritatea oamenilor, în Respublica Maldavia (R.M.), sunt preocupaţi de propriile „afaceri”. A vorbi despre succese în politică în asemenea împrejurări pare ridicol.

 

Ana Chetrari: Nu mă atrage politica, cu toate că nici indiferentă nu sunt. Consider că la noi nu există politicieni, ci doar profitori.

Ultimele alegeri parlamentare au fost o totală dezamăgire pentru mine şi nu numai. Aceasta e şi cauza spiritului civic slab printre studenţii basarabeni.

 

Olga Macrinici: Era o vreme când citeam multe ziare şi ştiam totul. Acum mi-am băgat a-a-adânc picioarele. E slab pentru că nu avem sistem politic. Avem spălare de bani. Păcat de oameni.

 

Djulieta Sultus: Da, mă atrage politica. Ştirile zilnice sunt un eveniment important din viaţa mea. Studenţii basarabeni şi-au pierdut demnitatea şi fuziunea cu neamul. Sunt doar buni la „distracţii” (scuze dacă am ofensat pe cineva).

 

Mihaela Balan: Nu. Nu ştiu de ce. Probabil, pentru că la puţini le place să-şi vâre capul în rahat.

 

11. Sunteţi mulţumiţi de nivelul studiilor la instituţiile de învăţământ din Republica Moldova? Cum vi se pare atmosfera la universitate: deschisă, progresistă, efervescentă sau, din contra: conservatoare, intolerantă, ostilă libertăţii de expresie şi competiţiei oneste?

 

Constanţa Popa: Nu, nu sunt mulţumită de ceea ce mi se predă la facultate. Nu vreau să par intolerantă sau prea pretenţioasă, dar, din păcate, după doi ani de studii la Universitatea de Stat din Moldova am ajuns la concluzia că une­ori îmi pierd timpul acolo. Avem noroc de faptul că, în cadrul facultăţii (eu fac Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării), decanatul îşi dă seama de lacunele din sistemul de educaţie şi ne permite să activăm liber, fără să ne dea prea multă bătaie de cap cu prezenţa la ore. Jurnalismul nu este o meserie care se învaţă în aule universitare, ci doar în practică. N-aş spune că nu-mi ajunge libertate de expresie, nu asta e problema de bază. Nu m-am confruntat nici cu corupţia la mine la facultate. Mă deranjează, însă, inutilitatea multora dintre cursuri, lipsa unei baze materiale solide (nu avem un laborator radio şi TV utilat la nivelul condiţiilor de astăzi), mă îngrijorează autosuficienţa unor profesori şi, cel mai tare, un anumit tip de replici, de ex.: Dacă nu-ţi place, depune cerere şi pleacă. Asta e o atitudine constructivă pentru prevenirea plecării peste hotare a tinerilor specialişti din Republica Moldova?

 

Ion Uruşciuc: Şi învăţământul s-a banalizat în R.M. În mare, atmosfera academică lasă de dorit. Desigur, nu trebuie să fim mulţumiţi de nivelul studiilor. Oricât de înalt ar fi acesta. Dacă ne vom autocontempla „performanţele” intelectuale, nu vom obţine prea multe. Atmosfera din universităţi mi se pare conservatoare şi deschisă doar cu anumite ocazii (puse bine la punct).

Mă simt un norocos că am făcut filologia bălţeană.

 

Ana Chetrari: Nu sunt competentă să vorbesc despre celelalte instituţii de învăţământ din R.M., dar la noi, la Universitatea „A. Russo”, persistă o atmosferă deschisă, progresistă, sunt acceptate polemicile şi ai toată susţinerea profesorilor.

 

Olga Macrinici: Sunt într-a XII-a. Nu vreau să mă gândesc la ce se face în universităţi. We don’t need no education, we don’t need no thought control.

 

Djulieta Sultus: Dacă sunt mulţumită de nivelul studiilor din R. Moldova? Pur şi simplu „ahtiată”. Avem doar o singură problemă – e foarte, foarte mult de învăţat (dar câtă utilitate prezintă toate acestea nu-l interesează pe nimeni de pe la Ministerul  Educaţiei – esenţialul e mult), (e doar o mică părere a mea). În cadrul Universităţii sunt foarte bine primite orice propuneri survenite din partea studenţilor. Profesorii încă chiar ne „dădăcesc” (de vină e ospitalitatea excesivă a basarabenilor – doar noi suntem în stare de aşa ceva).

Nimeni n-are nimic împotrivă dacă vii cu opinii, proiecte proprii, chiar eşti încurajat.

 

Mihaela Balan: Nu sunt mulţumită. De Universitate nu ştiu, în licee atmosfera pare a fi deschisă, dar cei care sunt sinceri sunt repede „luaţi la ochi” şi supravegheaţi intens. Cel puţin aşa e la Spiru Haret.

 

12. Vă simţiţi confortabil în mediul multicultural şi plurilingvistic din Republica Moldova? Vă stimulează imaginaţia, apetitul cultural, vă „îmbogăţeşte” acest amestec al limbilor sau, dimpotrivă, vă provoacă nemulţumiri, frustrări, disoluţie identitară? Se poate vorbi despre o deznaţionalizare a românilor în „statul independent” Republica Moldova?

 

Constanţa Popa: Cred că e dreptul etniilor minoritare să comunice în ce limbă doresc. Nu mi se pare potrivită aplicarea unei politici extremiste, care duce la aberaţii de genul Rusoaicele. Mă deranjează, însă, lipsa de demnitate a moldovenilor care se lasă călcaţi în picioare de câte ori intervin chestiuni de principiu, cum este cea a limbii. Dacă moldovenii ar vorbi întotdeauna româneşte, dacă s-ar adresa colegilor, vânzătorilor, şoferilor, funcţionarilor, medicilor etc. doar în limba română, dacă ar fi fermi în convingerile lor, lucrurile ar merge mult mai bine la capitolul respectării majorităţii naţionale a acestei ţări.

 

Ion Uruşciuc: La nivel ideologic, românii din („in-”)dependenta R.M. au fost deja deznaţionalizaţi. Aceasta se vede bine din evoluţia de până acum a evenimentelor. Deznaţionalizarea lingvistică încă nu s-a încheiat. Limba rămâne a fi ultima fortăreaţă de cucerit. Dar ea este în atenţia celor mai distinşi intelectuali ai acestei bucăţi de Românie.

La primul contact cu mediul multicultural şi plurilingvistic bălţean, mă simţeam un frustrat în criză de identitate. Adaptându-mă acestui mediu, încerc să profit de „surprizele” acestui destin, unic poate. Cu siguranţă, cursul istoriei îşi va regăsi odată şi odată albia firească.

 

Ana Chetrari: Mă simt confortabil atâta timp cât nu‑mi sunt lezate drepturile (când nu mi se spune să vorbesc într-o limbă normală, adică rusă). Se poate vorbi despre o deznaţionalizare a românilor, mai ales, la Bălţi.

 

Olga Macrinici: Nu mă îmbogăţeşte deloc. Mi-e scârbă de multe ori. „Suntem străini la noi în ţară”, asta-i cel mai trist. Despre deznaţionalizare se poate vorbi, e un proces în plin avânt.

 

Djulieta Sultus: Cum am menţionat anterior, e problematică (cel puţin, pentru mine) situaţia cu ruşii din R. Moldova, care refuză cu vehemenţă să vorbească limba română (dar care şi-o impun pe a lor, pregnant, în presă, TV etc.). Sunt disperată din cauza că în ţara mea trebuie să vorbesc limba rusului (de câte ori aţi mers în Rusia şi pe stradă aţi văzut basarabeni stând la „sfat” în limba română). Cum am mai spus, basarabenii sunt laşi – au uitat din ce neam se trag: „De ce nu vii, Tu, Ţepeş Doamne!”

 

Mihaela Balan: Sigur că se poate vorbi despre deznaţionalizare. Acest amestec al limbilor îl folosesc, totuşi, într-un mod util mie, cum ar fi să-l citesc pe Esenin în original.

 

13. Merită să-ţi faci un destin, o carieră profesională în Moldova, ca scriitor şi artist? Vă bate gândul să plecaţi în România, să emigraţi în Occident?

 

Constanţa Popa: Când voi ajunge să mă pun pe picioare ca profesionist în Moldova, vă voi spune dacă merită sau nu.

Tot ce ştiu cu siguranţă acum e că nu vreau să plec de acasă.

 

Ion Uruşciuc: Opţiunea cu România sau cu Occidentul este prima la care se gândesc foarte mulţi tineri de azi. Aceasta ar fi cea mai simplă metodă de a scăpa de… Evul Mediu basarabean.

Mai important mi se pare faptul de a reuşi să autohtonizăm Occidentul cu tot ce are acesta mai bun. Pentru aceasta ar trebui să impresionăm Vestul cu ceva care ne-ar reprezenta calităţile, dar să nu cerşim în lumea civilizată.

Un destin sau o carieră de scriitor şi artist? Aceasta ar presupune, în primul rând, mult curaj. Puţini curajoşi avem azi. Nu cred că există acum scriitori şi artişti care şi-ar câştiga existenţa doar din ceea ce fac. Iar dacă şi sunt, oare, fizic, aceştia mai există???

În pofida tuturor vitregiilor din societatea noastră, cred în marele ROMAN. Acesta va fi scris numai de un reprezentant al noii generaţii. „Bătrânii” şi-au rezolvat „pariul cu istoria şi cu literatura”. Cum?! Rămâne de văzut.

 

Ana Chetrari: Nu merită. Deşi nu cred că poţi să fii just apreciat ca om de artă în R.M., totuşi nu-mi pare emigrarea o soluţie. Ar fi bine să schimbăm ceva aici la noi şi am putea începe prin a nu mai fi indiferenţi.

 

Olga Macrinici: Sigur că merită. Chiar mai mult decât în oricare alt Occident. Pentru că aici ai întotdeauna un motiv. Pentru că aici îţi e întotdeauna sete de frumos. Eu vreau să plec, dar nu pentru o carieră ca scriitor sau artist. Vreau să învăţ acolo, altceva. Dacă n-o să meargă, vin aici şi mă apuc de scris poezii pe pereţi.

 

Djulieta Sultus: Depinde din ce aspect privim lucrurile: poţi să-ţi faci o carieră profesională, chiar frumoasă în R. Moldova ca artist, dar asta nu va însemna că vei fi putred de bogat. Acum ar trebui să meditezi: „Faci artă de dragul artei sau …” La modul cel mai sincer, am fost bântuită de un gând de a pleca din Republica Moldova, dar … (cum există un acel „dar” de fiecare dată) după ce am privit spectacolul Oameni ai nimănui (Teatrul „E. Ionesco”), mi-am pus multe semne de întrebare dacă se merită. (Dar cel mai important e în calitate de CINE plec…)

 

Mihaela Balan: Nu ştiu dacă merită. Eu o să încerc. În România sau Occident (deşi sună „apetisant”) nu plec. Deşi înţeleg foarte bine că acolo rezultatul poate fi mult mai bun…

 

 

 

* * *

 

Publicat în revista „Contrafort”, nr. 4-5 (138-139), aprilie-mai // supliment Contrafort studenţesc”, nr. 1, mai 2006 // Contrafort // http://contrafort.md/old/2006/138-139/1008.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s