ÎN FAŢA ŞTIINŢEI…

17 noiembrie – de Ziua internaţională a studenţilor

Literaturii universale, dar mai cu seamă misteriosului K. şi… tuturor studenţilor

În faţa Bibliotecii Ştiinţifice stă un Portar. La acest Portar vine un student şi cere voie să intre în Ştiinţă. Dar Portarul îi spune că acum nu-i poate permite să intre. Bietul student (!), nu numai că se afla în preajma sesiunii, dar peste un an-doi va trebui să susţină şi examenele de finalizare a studiilor superioare. Studentul chibzuieşte şi apoi întreabă dacă va avea voie să intre mai târziu. „Tot ce se poate, spune Portarul afundat în lectura unei foi lunare studenţeşti, dar acum nu”. Întrucât poarta Bibliotecii Ştiinţifice este deschisă ca întotdeauna, iar Portarul se dă la o parte, studentul se apleacă pentru a privi pe uşă, în interior. Când Portarul observă asta, râde şi spune: „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă: sunt influent. Şi nu sunt decât un simplu portar de la parter. La intrarea în fiecare sală de lectură stau, însă, mulţi Bibliotecari, unul mai influent decât altul. Pe cei de la etajul al doilea nu mai pot nici măcar eu să-i privesc”. La asemenea dificultăţi nu se aşteptase studentul; că doar cel mai bun prieten – Cartea – trebuie să fie întotdeauna şi oricui la îndemână, îşi zice el; dar, acum, când priveşte mai bine la Portarul îmbrobodit, la troienele din pletele lui, la ochii lui ca de pajură de munte, se hotărăşte, totuşi, mai bine să aştepte până ce i se va îngădui să intre. Portarul îi dă un scăunel şi-i spune să şadă lângă uşă, de-o parte. Acolo stă luni şi luni de zile în şir. Mai face multe încercări de-a fi lăsat înăuntru şi-l oboseşte pe portar cu impertinenţa sa. Adeseori, Portarul îl supune la mici interogatorii, îl întreabă de unde e de fel şi multe altele. Studentul, sesizând o doză de toleranţă crescândă în insistenţa Portarului de a afla ceva despre el, răspunde cu un entuziasm de mare optimist că are 21 de ani şi că toată copilăria a visat să devină Cosmonaut, dar, în cele din urmă, s-a făcut student la Litere. Dar toate întrebările Portarului sunt întrebări puse doar de formă, aşa cum pun Doctorii Atotştiutori; iar la urmă îi spune tot mereu că încă nu-i poate da drumul înăuntru. Studentul, care-şi luase multe lucruri cu el la drumul spre Alma Mater, foloseşte totul, oricât ar fi fost de preţios, pentru a-l ispiti pe Portar. Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: „Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă”. De-a lungul nenumăratelor luni, studentul observă pe Portar aproape fără întrerupere. Uitând de Bibliotecari, Portarul îi apare ca singurul obstacol care-l împiedică să intre în Ştiinţă. Blestemă nefericita întâmplare de a se fi înscris la Litere nu numai în gând, ci şi cu voce ridicată, smulgându-şi în acelaşi timp şi părul de pe cap. Dă tot mai mult în ignoranţă şi, de vreme ce de-a lungul lunilor a ajuns să-l cunoască pe Portar foarte bine, ar ruga şi Purecii acestuia (dacă i-ar avea) ca să-l ajute a-l îndupleca. Într-un târziu mintea i se stinge cu totul şi nu mai ştie dacă mai face parte din societatea omenească sau, simplu şi pur, este o maimuţă în menajerie. Dar distinge acum prin întunericul minţii sale o strălucire nestinsă care străbate pe uşa Bibliotecii Ştiinţifice. Aceasta este Lumina Cărţilor de care tocmai are nevoie studentul în bezna în care se află. Numai că luciditatea minţii i se pierduse complet. În preajma examenelor de finalizare a studiilor superioare, toată experienţa din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care n-a apucat s-o pună Portarului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-şi mai poate exprima verbal gândurile odinioară înţelepte. Portarul, format din lecturi adânci din foile lunare studenţeşti, trebuie să-şi încordeze foarte mult creierul pentru a putea decodifica una din ultimele doleanţe ale studentului. „Acu’ ce mai vrei să ştii?, întreabă Portarul, nu te mai saturi o dată”. „Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i Ştiinţa, gângăveşte studentul cu ultima picătură de luciditate ce i-a mai rămas, cum se face atunci că, în atâta amar de vreme, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Portarul îşi dă seama că nu mai are cu cine vorbi şi, pentru a mai răzbi până la intelectul lui în apus, răcneşte la el: „Pe lângă maculatura acestei Biblioteci (!) există numai câte un exemplar de carte bună care te-ar fi luminat. Ai ros papucii şi ai sprijinit în zadar pereţii Bibliotecii! în tot acest răstimp. Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”. „Atunci voi încerca să revin peste 79 de ani!!!”, urlă zădărât studentul ca un câine turbat…

Ψ, ex-student

mai-iunie, 2004

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s