(audio/video) Vasile, Adrian şi „limba de stat”

Motto: „Unii zic că e otravă, // Dar de stai să te gîndeşti, // Limba noastră cea moldavă-i // Mama limbii româneşti”. (Din „Dicţionar moldovenesc-românesc” de Vasile Stati)

Cu greu, dar totuşi am apucat să scriu despre aşa-zisa „limba moldov’neascî”. Nu că aş fi dezarmat în faţa unei asemenea aberante izvodiri staliniste. Problema e că ori de cîte ori se întîmplă să vorbesc despre caricatura lingvistică în cauză, sînt cuprins de o acută lehamite. Problema „limbii moldov’neşti” a fost (dez)bătută pe larg. În contra „plagiatului tovarăşilor” (plagiat în raport cu româna, desigur) s-au vărsat rîuri de cerneală. Cunoscuţi savanţi lingvişti demult şi-au pronunţat verdictul. Aşa că lehamitea mea de a mai vorbi despre acest idiom năstruşnic este, poate, şi un efect al epuizării unei probleme care nu mai e o… problemă. S-a spus totul, cu lux de amănunte, despre „limba de stat” a basarabenilor. Aşa cum se şi cuvine, perspectiva abordării „limbii moldov’neşti”, aici şi acum, va fi din(spre) pana mea.

(video) Comunistul comunist rămîne, iar Lupu lup

“Comunistul tot comunist rămîne”, îmi scrie un prieten din Bucureşti, apoi îmi propune să vizionez un filmuleţ (de pe UNIMEDIA) cu Marian Lupu, preşedintele Partidului Democrat (PD). Ca de obicei, Lupu răspunde categoric atunci cînd este întrebat despre limba pe care o vorbeşte majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova. De naţionalitate inutil să amintesc, căci dacă cineva spune că vorbeşte limba moldovenească este de la sine înţeles că avem de a face cu un moldov(e)an înrăit.

Cred că dl Lupu se amăgeşte pe sine însuşi. Ca să convină şi să se arate drept un politician care ştie a opri interminabilul război politic din ţara asta, dl Lupu spune că vorbeşte moldoveneşte şi că e moldovean. Pînă la urmă (se) amăgeşte crunt. Ironia sorţii, dumnealui este unul dintre puţinii noştri politicieni cu prestanţă, stăpînind perfect cîteva limbi, inclusiv limba de stat a României, care îi este şi limba maternă. Dar, spune dînsul, e dreptul fiecăruia să-şi (re)boteze limba şi naţionalitatea. Asta chiar dacă numeroşi savanţi lingvişti din Ţară şi de peste hotare, care şi-au dedicat o viaţă întreagă studiului limbii şi culturi române, au pus demult punctul pe “i” în ceea ce priveşte limba moldovenească.

“La putere au venit românii…”

Raiul moldav, stabilitatea milenară, care pînă mai ieri ne definea bunătatea sufletească, unitatea naţională şi efectul făuririi parcă s-au năruit. Electoratul comunist a căzut în panică. “La putere au venit românii…” Văicăreli de acest gen am auzit în repetate rînduri. Cică, odată cu venirea lui Ghimpu în Parlament, nu se plătesc pensiile, bursele, criza s-a adîncit ca niciodată, iar minorităţile naţionale (mai cu seamă ruşii) urmează să fie izgonite în ţările múme.

Aberaţii de acest gen aud de mai mult timp. Societatea în care trăiesc a fost într-atît de înveninată, atît de îmbolnăvită de acea extrem de agasantă propagandă pro-comunistă şi antiromânească, încît şi astăzi, cînd avem un deznodămînd politic foarte clar, “temerile” unor nostalgici încă persistă. Simpatizanţii PCRM par acum complexaţi în faţa schimbării. Doar s-au deprins cu stabilitatea retrogradă de pînă mai ieri.

Armata Naţională şi (in)dependenţa RM

Dacă nu accesam unele site-uri informative cu care m-am obişnuit, nu aveam să îmi amintesc de Ziua Armatei Naţionale. Se zice că Armata Naţională a Republicii Moldova a ajuns azi la majorat, a împlinit 18 ani. Această structură militară este tot atît de tînără ca şi suverana şi independenta Republica Moldova, codaşul stat european aproape în toate privinţele.

Ei bine. Ce semnificaţie să aibă pentru tineretul de azi ziua de 3 septembrie? Probabil că cei care au făcut armată (sau fac) au motive întemeiate pentru a sărbători această zi. Eu nu am nici măcar un motiv. Sărbătoarea naţională “Limba Noastră cea Română”, de exemplu, are mai mult sens pentru mine decît oricare altă sărbătoare naţională. Ca naţiune, vorbitoare de limba română, nu putem exista în afara limbii materne. În 1989, limba română din Basarabia a fost descotoşmănată de straiele-i păgîne, fiind înfăşurată în mantia-i firească – grafia latină. Aşadar, indipendenţa lingvistică avea să fie, din păcate cu multe excepţii, cucerită odată şi pentru totdeauna.

După ce, la 27 august 1991, fosta RSSM şi-a declarat independenţa faţă de agonica URSS, guvernarea de la Chişinău a instituit Armata Naţională, care trebuia să fie un garant al unităţii şi integrităţii nou-apărutului stat Republica Moldova.

Odă Limbii Române

Dacă Alecsandri spune că limba este cartea de nobleţe a unui neam, am putea oare astăzi vorbi despre limbă din perspectiva unei aluri filozofice, inofensivă timpurilor, fără a contura obiectul discuţiei? Desigur, am putea, dar nu ar fi obositor să ne mai permitem acest lux? Din motive cunoscute, în Republica Moldova, s-a tot vorbit despre dragostea de limbă, dar s-a vorbit atît de abstract şi la general, atît de inofensiv, încît şi azi se tabuizează unele realităţi lingvistice. Iar asta din teamă de a nu se spune lucrurilor pe nume. Or, e o axiomă, limba reprezintă naţiunea care o vorbeşte, iar naţiunea se identifică cu limba vorbită. Desigur, în română, Alecsandri a definit limba (conceptul de limbă) nu atît ca mijloc de comunicare, cît mai cu seamă ca posibilitate a ei de a reprezenta un neam, o naţiune. Astfel, poporul care îşi iubeşte limba nu poate să nu ştie mai întîi de toate ce limbă vorbeşte. În cazul nostru, ca şi Stănescu, voi continua să spun tuturor că a vorbi despre limba română este ca o duminică…

Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gîndirea pe buze, scrie Eminescu. Limba este indisolubil legată de gîndire. Gîndirea şi vorbirea sînt caracteristice fiinţelor cu raţiune. Limba şi gîndirea sînt sarea şi piperul într-o cultură, întrucît orice limbă e oglinda sufletului naţiunii care o creează (Pillat). În acest sens, pot spune că orice limbă, indiferent de popularitate, reprezintă vorbitorii ei. De fapt, cea mai bună (auto)caracterizare a cuiva se face prin vorbire, vocabular, chiar şi prin intonaţie. Tot aşa şi la scară largă: limba unei naţiuni reprezintă şi cultura ei, dar şi identitatea ei…

Grigore PETRENCO: “Îmi pare rău că vă e ruşine să recunoaşteţi că denumirea de limba moldovenească este una istorică şi firească”

Tînărul deputat comunist Grigore Petrenco s-a avîntat într-o “polemică” aprinsă ce viza “denumirea corectă” a limbii de stat, vorbită şi scrisă în Republica Moldova. “Dezbaterea” a fost iniţiată de către bloggeriţa Oxana Greadcenco în ajunul Sărbătorii naţionale Limba Noastră cea Română. Pe reţeaua de socializare Facebook, bloggeriţa a publicat următorul tweet:

Pentru a evita termenul “limba română”, unii jurnalişti de la Radio Moldova îi zic “limba vechilor cazanii”. Tot mai bine aşa decît “moldovenească”

După publicarea tweet-ului în seara de 29 august, “polemicile” despre limba pe care o vorbim au continuat pînă după miezul nopţii. În esenţă, comentariile comunistului Petrenco reflectă poziţia partidului (pe) care îl reprezintă. În mediul academemic, asemenea dezbateri au fost epuizate, ele deja fiind arhivate dincolo de maculatele rafturi cu literatură care a promovat şi încă mai promovează ideea moldovenismului primitiv. Cu argumente ştiinţifice, savanţii lingvişti au combătut existenţa unei limbi moldoveneşti, atribuită, încă din epoca stalinismului, vorbitorilor dintre Nistru şi Prut. În continuare, fără a califica convingerile peceremistului, vă invit să vedeţi screenshot-urile care conţin “polemica” facebook-istului comunist Grigore Petrenco, pe care, ironic, Mihai Bologan îl recomandă ca prieten pe site-ul popular de socializare.

Xenofobia sălbatică de la Bălţi continuă

Caricatură: think.cz

Probele de naţionalism sălbatic despre care am scris AICI s-au reconfirmat. Inscripţii anacronice, cu o profundă tentă xenofobă, mai pot fi citite pe gardurile şi pe pereţii din Bălţi. Se vede că printre etnicii ruşi, care reprezintă puţin peste 19% din populaţia oraşului, există şi elemente xenofobe, foarte periculoase, care, deschis, se arată foarte alergici în raport cu etnia evreiască, dar mai cu seamă în raport cu majoritatea localnicilor, români moldovenizaţi cu forţa încă de regimul criminal comunist sovietic. Evident, asemenea porniri mojiceşti amintesc de ororile fascismului şi ale comunismului. În timpurile noastre, asemnea perspectivă/modalitate de autoexprimare este mai mult ca depăşită. Realităţile din jur, reproduse virtual pe net, vin, la modul cel mai ridicol posibil, în contradicţie cu bădărănismul, lipsa de bun-simţ şi de educaţie de care încă mai dau dovadă unii frustraţi ai istoriei. Mai jos, la această temă mereu actuală în Basarabia, reproduc o ştire difuzată de Agenţia DECA-press. Cu un reportaj foto comentat, revin mîine-poimîine AICI.

Mă duc, dar rămîn

Mîine mă duc. Mă duc departe de forfota alegerilor anticipate. De o bucată bună de timp, am apucat, aşa cum mi-i năravul, a scrie aici tot mai mult despre ceea ce poate fi mai murdar la basarabeni – despre politică. Iar noi ştim ce şi cum se face în ţara asta.

De mîine, nu am să fiu în RîMî vreo 15 zile. Acum, ca şi în iulie 2007, voi avea ocazia să particip la un Curs… în România. În acest an, Cursul… se va desfăşura în Mamaia. De toate are grijă Institutul Cultural Român (ICR), instituţie care, prin Direcţia Români din Afara Ţării, manifestă o atenţie sporită faţă de românii de pretutindeni.

Ecouri sovietice în compunerile (aproape) şcolare

Zilele astea am fost antrenat în nişte chestii de rutină, inevitabile, plictisitoare şi extrem de inutile. Dar să lăsăm calificativele de lehamite şi lamentările pentru altă dată. Acum, dragii mei, ca să vedeţi doar o nesemnificativă parte din „materialul” meu de lucru, am ataşat, mai jos, o spicuire de perle, studenţeşti să le zicem. Le-am cules din cîteva compuneri mai rău decît şcolare, cu care, în a doua jumătate a zilei de ieri, mi-am otrăvit nu numai ochii. Ei bine, autorii facsimilelor de mai jos sînt nişte alolingvi, care, zice-se, ţin să cunoască limba română, dar numai pe hîrtie, aşa, ca să se aleagă şi cu actele în regulă după absolvire. Subiectul limba română, la Bălţi, este în atenţia mea. Mai cu seamă acum, cînd cititorii mei din România vor fi aşteptînd să mă ţin de cuvînd, căci le-am promis să scriu despre statutul limbii române la Bălţi. Dar la acest subiect, cu mai multe detalii, voi reveni cu altă ocazie (cînd, eu personal, voi aduna suficiente probe foto, poate video, pe care, cu uşurinţă, am să le culeg din jurul meu, din orăşelul care, iată, mă găzduieşte de… 8 ani de zile).

Limba noastră…

Ieri, în timp ce mă aflam la Comisariatul Militar din Glodeni, un angajat al instituţiei m-a întrebat ce profesie am. I-am spus că profesia mea este Limba Română. Deodată, ca muşcat de şarpe, bărbatul, învăluit parcă de o frustrare moştenită, aproape că a strigat: “Limba română nu există!!!”…